Tata a murit pe neașteptate când eram mic. Nu am văzut-o niciodată pe mama vărsând o lacrimă. După înmormântare, îmi amintesc că și-a văzut de zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Recent, și mama a murit. Sortând prin lucrurile ei, am găsit cutia cu medicamente a tatălui meu, ascunsă în dulapul ei. Înăuntru erau flacoane cu numele lui, toate nedesfăcute, cu date de expirare trecute de mult.

Îmi amintesc săptămâna în care a murit tata ca pe o casetă video stricată. Aveam doar zece ani, dar și acum aud zgomotul ușii de la verandă trântindu-se în urma paramedicilor. Au spus că a fost un infarct. Fără autopsie. Avea tensiune mare, poate și colesterol, dar a fost brusc. Genul de moarte despre care oamenii spun: „se mai întâmplă.”

Mama m-a așezat lângă ea după ce i-au luat trupul. Mi-a strâns mâna o dată și mi-a spus: „Acum tu ești bărbatul casei.” Și atât. N-am mai vorbit niciodată despre tata. Nicio fotografie în sufragerie. Nicio poveste, nicio aniversare marcată. Pur și simplu — dispărut.

Când am găsit cutia în dulap, făceam curat în camera ei după ce cei de la hospice i-au luat lucrurile. Murise de insuficiență renală, încet și dureros, într-un pat liniștit. Stătusem cu ea ultima săptămână. Relația noastră nu fusese de genul „spunem lucrurile mari.” Vorbeam despre vase, despre paltoane de donat. Nimic despre tata.

Dar în dulap am găsit cutia fără capac, ascunsă în spatele unei mașini de cusut. Înăuntru erau cel puțin șase flacoane de rețete, prăfuite, sigilate, toate datate cu aproximativ două luni înainte ca tata să moară. Numele lui era tipărit clar: Laurențiu Ciobanu. Am rămas cu ele în mână, simțind un vuiet în ceafă.

De ce ar fi rămas sigilate medicamentele pentru tensiune, dacă avea o boală cardiacă cunoscută?

Am început să caut pe internet denumirile — majoritatea erau comune. Beta-blocante. Statine. Un anticoagulant. Apoi am dat de ultima cutie: un medicament uzual pentru fibrilație atrială. Scria clar: „Luați 1 pe zi.” Îmi aminteam că tata își mai ducea mâna la piept după ce alerga să prindă autobuzul.

Ar fi trebuit să le ia. Și mama avea clar acces la ele.

La început am crezut: poate a refuzat. Poate nu suporta efectele secundare. Dar nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată luând pastile. Și l-am auzit certându-se cu mama de câteva ori despre „mersul după rețete.”

Atunci am devenit suspicios. N-am vrut să o acuz pe mama, care oricum era moartă, dar ceva mă rodea. Am sunat la fostul doctor al tatălui. Era pensionară, dar când i-am spus cine sunt, a acceptat să mă întâlnească la o cafea.

Doamna doctor Ionescu își amintea clar de tata. Mi-a spus că era foarte atent la sănătate și respecta tratamentul. „Era genul care punea prea multe întrebări,” a râs ea.

Am întrebat dacă-și amintește că i-a prescris aceste medicamente. A spus că da, îi schimbase schema cu două luni înainte de infarct și îi programase un control pentru monitorizare. El nu s-a mai prezentat. Ea a încercat să-l sune, dar fără răspuns. A presupus că a murit înainte să apuce să înceapă tratamentul.

— „Dar le avea în dulap,” i-am spus încet.

Ea a clipit. „Deci le-a ridicat?”

Am dat din cap.

Și atunci am văzut că și ei i s-a aprins beculețul. Dacă le ridicase, dar nu le luase — de ce?

Am plecat cu mintea în vârtej. Acasă am scos dosarele vechi de taxe. Am verificat extrasele bancare. Două lucruri au sărit în ochi. Unu: mama fusese cea care ridicase rețetele. Toate plățile erau pe cardul ei. Doi: a doua zi, transferase 40.000 de lei din contul comun într-un cont separat pe numele ei.

Nici nu știam că are un cont separat.

Am sunat-o pe verișoara mea, Adela. Lucrează ca paralegală și e mai cu picioarele pe pământ. I-am spus totul. Prima ei reacție a fost tăcerea. Apoi un fluier scurt.

— „Crezi că i-a oprit medicamentele intenționat?”

— „Nu știu,” am zis. „Dar altfel de ce le-ar fi ascuns?”

Adela a venit în weekend, și am scotocit împreună prin dulap. În spatele unei cutii vechi de biscuiți plină cu nasturi, am găsit un săculeț de catifea. Înăuntru, un lănțișor de aur și o scrisoare împăturită.

Era adresată mie.

Hârtia era îngălbenită, dar scrisul era clar al tatălui.

Dacă citești asta, înseamnă că n-am scăpat. Sper să greșesc. Sper să nu ajungi să vezi asta.

Mâinile îmi tremurau.

E ceva în neregulă între mine și mama ta. Sunt bolnav, și cred că nu vrea să mă fac bine. Spune că exagerez, că nu-s chiar bolnav. Nu mi-a adus pastilele cum a promis. Știu că sună nebunesc. Poate chiar sunt paranoic. Dar dacă mi se întâmplă ceva, nu presupune doar că a fost natural.

Am citit fraza asta de zeci de ori.

Tata știa.

Simțea.

Și ea totuși…

Adela s-a lăsat pe spate, șocată. „Crezi că e destul ca să…”

— „Ca să ce?” am întrerupt-o. „Ea e moartă acum. Și el la fel.”

Nu eram furios. Doar gol.

Toți acești ani am crezut că a murit din ghinion sau gene proaste. Poate fusese altceva.

În noaptea aia n-am dormit. Mi-am amintit momente mici. Mama ridicând ochii peste cap când tata spunea că e amețit. Eu crezusem că era doar pragmatică. Dar acum?

Poate credea că se plânge prea mult. Poate era copleșită. Poate ura să aibă grijă de un om bolnav.

Am decis să fac un ultim pas: am contactat-o pe femeia care ne făcea curățenie la două săptămâni, tanti Viorica. Ea fusese prin preajmă atunci și a rămas apropiată de mama.

Am invitat-o la ceai și am întrebat-o, cu grijă, dacă își amintește ceva ciudat în perioada aceea.

A ezitat, apoi s-a aplecat spre mine.
— „Mama ta mi-a spus ceva straniu cu câteva zile înainte. A zis: ‘Uneori mă gândesc că ar fi mai simplu dacă s-ar opri din prefăcut.’ N-am înțeles. Am crezut că se referea că se preface bolnav. Dar acum…”

S-a oprit. Eu știam.

Nu aveam dovadă legală. Niciun raport medico-legal nu mai putea fi schimbat. Doar o cutie cu pastile, o scrisoare și suspiciuni mute.

Am recitit scrisoarea. Mi-l imaginam pe tata scriind noaptea, ascunzându-se, sperând să nu fie nevoie să o citesc vreodată.

Și am decis: îi datorez adevărul.

Nu poliției. Ci mie.

Am făcut ceva ce mama ar fi urât.

Am organizat o pomenire pentru tata. După 25 de ani.

Am invitat câțiva prieteni de familie, vecini care încă își aminteau de el. Am citit scrisoarea cu voce tare. Oamenii au plâns. Unii au rămas șocați. Adela a vorbit și ea. Am spus povești. Am râs de obsesia lui pentru rebusuri.

Pentru prima dată în viață, am simțit că tata a primit rămas-bunul pe care îl merita.

După slujbă, m-am dus la cimitir. Piatra lui funerară era simplă. Mama o alesese. Doar numele și datele. Nimic altceva.

Am adus o plăcuță nouă.

Am așezat-o în iarbă, lângă piatră.

„A încercat. Acum îl vedem.”

Și chiar asta simțeam.

Uneori nu primim dreptatea pe care o vrem. Dar putem totuși să spunem adevărul. Putem să cinstim ce fusese îngropat.

Nu mai sunt furios.

Doar am terminat cu prefăcătoria.

💬 Dacă și tu ai descoperit un adevăr de familie prea târziu, sau ai înțeles pe cineva abia după ce a plecat, distribuie asta. Poate cineva are nevoie să știe că nu e singur.