Muzica răsuna dincolo de ușa de la intrare. Râsete. Zgomot de sticlă spartă. Rareș simte cum sângele îi urcă, fierbinte, în tâmple. În fața blocului, mașina frânează scurt, iar Mihai și ceilalți doi camarazi coboară imediat, privindu-l fără să rostească vreun cuvânt. Nu e timp pentru strategii, nu e timp pentru discuții. E doar instinct. Și instinctul unui tată trece peste orice regulament militar.

Rareș urcă treptele câte două, simțind cum inima îi bate în ritmul pașilor. Fiecare etaj pare prea lung, fiecare colț prea îngust. Blocul vechi miroase a mucegai și a fum ieftin de țigară, dar el nu simte nimic. În urechi are doar vocea Anei, tremurând, ruptă de teamă.

Când ajunge în fața apartamentului, muzica din interior îl izbește ca un pumn. Bass-ul face ușa să vibreze, iar vocile de bărbați, groase și tulburi, îi ard fiecare nerv. Întinde mâna, atinge clanța. E rece. Ușa e încuiată pe afară, dar cineva a rupt un colț din toc, semn că au forțat ceva înainte. Pe interior, Ana e închisă undeva, poate la ea în cameră, poate în baie. Rareș își strânge maxilarul atât de tare încât aproape simte cum îi trosnesc dinții.

Mihai se apropie din spate.

— Rareș… suntem aici.

Două cuvinte. Atât. Scurt. Fără emoție în plus. Fără dramă. Doar realitatea rece: nu sunt singuri.

Rareș ridică mâna, numără în tăcere până la trei și, cu o singură lovitură, ușa cedează. Scândurile plesnesc, balamalele se îndoaie, iar muzica se ridică într-un urlet scurt înainte de a se întrerupe brusc. Trei bărbați întorc capul spre intrare, surprinși, iar în mijlocul camerei, pe canapea, stă individul pe care Rareș îl urăște din toată ființa lui: „prietenul” fostei soții.

Un bărbat tuns scurt, cu burtă de bere și ochii injectați. Ține o sticlă în mână și se ridică în picioare clătinându-se.

— Ce-ai, bă, ești nebun?! urlă el, dar vocea îi tremură.

Rareș nu spune nimic. Intră în cameră cu pași înceți, calculați, cu privirea fixată direct în ochii lui. În spatele lui, Mihai și ceilalți băieți se poziționează lângă intrare, ca o barieră.

— Unde e Ana? întreabă Rareș, calm, dar cu un ton care ar îngheța și oțelul.

— Ce știu eu, băi… încearcă individul să râdă, dar sunetul îi moare în gât. Era pe aici…

Râsete în spatele lui. Ceilalți doi „prieteni” își dau coate. Râsete de oameni beți, inconștienți și proști. Rareș simte cum pielea îi zvâcnește, dar își ține furia sub control. Încă.

— În ce cameră e fata? repetă el. În prezent nu ridică vocea, dar aerul din încăpere pare să se întunece.

— Ce, bă, vii peste mine în casa mea? zice individul, înaintând un pas. Hai, du-te dracu’ cu armata ta, că aici e…

Nu apucă să termine. Rareș îl lovește cu o viteză nebună, un croșeu scurt, precis, direct în stern. Bărbatul se prăbușește pe spate, horcăind. Ceilalți doi sar în picioare, dar Mihai și camarazii lui îi blochează imediat, fără prea multe discuții. Unul dintre ei ridică mâinile.

— Băi, băi, stai, noi n-am făcut nimic!

— Atunci stați jos și nu faceți vreo prostie, zice Mihai.

Rareș trece peste corpul celui de pe jos și deschide prima ușă. Dormitorul fostei lui soții. Haos. Haine pe jos, sticle, scrumieră răsturnată. Nicio urmă de Ana.

O închide. Mai deschide una. Baia. Gol.

A treia ușă. Camera Anei. Rareș împinge cu palma, dar ușa e blocată pe dinăuntru.

— Ana? întreabă el, vocea coborâtă acum într-un tremur pe care n-a mai simțit de când era copil.

Din spate se aude un plâns înăbușit.

— Tati… sunt aici.

Rareș simte cum genunchii îl lasă pentru o clipă. Atinge ușa cu fruntea.

— Puiule, deschide. Sunt eu. Ești în siguranță.

— Mi-e frică… șoptește fata.

— Nu mai ai de ce. Sunt aici. Nimeni nu o să-ți facă rău.

După câteva secunde, cheia se rotește. Ușa se deschide puțin, apoi larg. Ana se aruncă în brațele lui Rareș, tremurând din tot corpul. Este în pijamale, cu părul ciufulit și ochii roșii. Rareș o strânge atât de tare încât ar putea să o spargă, dar în momentul acela nu contează. Nimic nu contează.

— Ai făcut bine că m-ai sunat, îi spune. Ești cea mai curajoasă fată din lume.

Ana plânge și îi prinde tricoul în pumni. Rareș îi simte lacrimile fierbinți pe piept și un val de furie îi cuprinde tot trupul. Întoarce capul spre restul apartamentului.

— Mihai, scoate-i afară pe toți, dar nu înainte să le iei telefoanele. Și pune-i să stea la perete.

Mihai încuviințează. Cei doi indivizi sunt târâți spre perete, în timp ce „prietenul” fostei soții încă încearcă să respire normal.

Rareș îl așază pe Ana într-un colț al camerei și îi spune:

— Închide ușa. Revin imediat.

Apoi iese.

În living, atmosfera e altfel. Nu mai există muzică, nu mai există râsete, doar frică. Frica lor. Nu frica pe care Ana o simțea acum câteva minute, ci frica unor bărbați care și-au depășit limita și care abia acum realizează în ce s-au băgat.

— Care dintre voi a vorbit cu fata? întreabă Rareș, privind fiecare chip în parte.

— Eu n-am zis nimic! zice primul.

— Nici eu! răspunde celălalt.

— Eu… încearcă să spună cel de jos, dar se oprește.

Rareș se apropie de el.

— Tu ai făcut ceva? Ai atins-o?

— Nu! jură bărbatul, ridicând mâinile. Doar… doar am glumit. Doar glumeam, atât…

— Glumeai, repetă Rareș, aplecându-se asupra lui. Cu o fată de paisprezece ani?

— Nu i-am făcut nimic, pe bune! urlă el, simțind cum vocea i se sparge.

Rareș îl apucă de guler.

— Glumele tale o să te coste. Nu pentru că eu sunt militar. Ci pentru că sunt tată.

În timp ce îl trage în picioare, ușa apartamentului se deschide brusc. Fosta lui soție, Oana, apare în prag. Părul blond e răvășit, iar machiajul îi e întins pe obraji. Se oprește când vede scena: ușa ruptă, bărbații la perete, Mihai și ceilalți doi băieți în uniformă civilă, dar cu o postură care nu lasă loc de interpretări.

— Ce se întâmplă aici?! strigă ea.

— Ce se întâmplă? Rareș se întoarce spre ea. Tu ce crezi că se întâmplă, Oana? Fiica ta era închisă în cameră și speriată de moarte din cauza acestor… oameni.

Oana privește spre living, apoi spre Rareș, apoi spre camera Anei. Tremură.

— Nu… nu știam că sunt așa de beți. Eu doar am plecat să…

— Să ce? rupe Rareș. Să bei și tu? Să îi lași singuri cu un copil?

Oana își mușcă buza și își apleacă privirea spre podea.

— Eu… îmi pare rău.

— Ție îți pare rău, dar Ana putea să pățească ceva ireversibil. Și nu e prima dată când îi aduci în casă tot felul de ratați care cred că dacă beau două beri pot face miștouri cu cine le e la îndemână.

Oana inspiră tremurat. Rareș simte însă că scuzele ei sunt tardive. Mult prea tardive.

— Ana vine cu mine, spune el, calm, dar ferm. Și rămâne cu mine până mă asigur că nu o mai expui niciodată unor astfel de situații.

Oana ridică privirea.

— Rareș… e fata mea!

— Și a mea. Numai că eu îmi fac treaba. Eu sunt aici când are nevoie. Eu sunt aici când plânge.

Oana închide ochii. Nu mai spune nimic. Știe că Rareș are dreptate. Știe că era la un pas de a-și pierde copilul într-o seară care trebuia să fie banală.

Rareș privește spre Mihai.

— Cheamă poliția.

— Știi că o să fie scandal, zice Mihai.

— Să fie. Prefer scandalul decât să o mai văd pe Ana în pericol.

Mihai dă din cap și formează numărul.

În câteva minute, apartamentul se umple de albastrul girofarurilor. Polițiștii intră, iau declarații, ridică indivizii, fotografiază ușa ruptă și haosul din încăpere. Unul dintre agenți, un tânăr cu ochi atenți, notează ceva într-un carnețel și îl privește pe Rareș.

— V-ați mișcat repede. Dacă nu interveneați, putea să fie mult mai rău.

— Știu, răspunde Rareș.

Când totul se încheie, când ultimul polițist iese, iar indivizii sunt duși la secție, Rareș se întoarce la camera Anei. O găsește pe pat, cu genunchii strânși la piept. Când îl vede, fata sare în picioare și îl îmbrățișează din nou.

— Tati… nu vreau să mai stau aici.

— Nu vei mai sta, îi spune. Niciodată.

Oana, sprijinită de perete, privește scena. Cu ochii roșii, zdrobită de propriile greșeli.

— Rareș… te rog… nu o lua definitiv. Știi că o iubesc.

— Nu mă îndoiesc că o iubești, îi răspunde Rareș. Dar iubirea nu e suficientă dacă nu ești acolo când trebuie.

Oana începe să plângă, iar Rareș simte o înțepătură în inimă. Nu și-a dorit niciodată război cu ea. Doar siguranță pentru Ana.

— Poate… poate găsim o soluție, spune el, mai calm. Dar până atunci, Ana vine cu mine. Te rog să nu te opui.

Oana dă din cap, neputincioasă.

Rareș își ia fiica de mână. Când ies din apartament, lumina dimineții începe să urce peste bloc, urcând ca o promisiune tăcută. În aer încă persistă mirosul de alcool și fum, dar Rareș simte altceva: o liniște nouă. Dreptatea. Protecția. Hotărârea.

În parcare, înainte să intre în mașină, Ana îl privește.

— Tati… crezi că o să mai fie bine vreodată?

Rareș îi mângâie părul.

— Da, puiule. De acum înainte, da.

Pornesc mașina. Drumul spre casă e lung, dar în sufletul lor se așază ceva ce nu mai simțiseră de mult: siguranță. Și adevărul simplu, clar, de neclintit:

Un tată își apără copilul până la capăt. Indiferent de preț.

Iar pentru Rareș, acesta nu e doar un principiu.

E jurământul lui. Și îl respectă. În fiecare clipă. În fiecare respirație.

Pentru Ana. Pentru singurul om din lume pentru care ar trece prin orice foc.

Pentru că asta înseamnă să fii tată.