…Mânecile bluzei Elenei au alunecat, lăsând la vedere o brățară micuță pe un braț acoperit de vânătăi și urme de înțepături. Mihai a observat imediat acest lucru, ochii săi întunecându-se de îngrijorare.

„Ce sunt astea, Elena?” a întrebat el blând, luând delicat un braț subțire, chipu-i reflectând o neîncredere nedorită.

Fetița a tras fără succes de mânecă, iar privirea ei s-a umplut de lacrimi.

„Ioana spune că sunt vitamine,” i-a șoptit ea. „Dar mă fac să dorm tot timpul și uneori uit lucruri. Nu vreau să le mai iau, tati.”

Mihai simțea cum furia îi crește în interior, dar a încercat să-și păstreze calmul pentru binele fiicei sale. Își dorea cu disperare să afle adevărul.

„De când îți dă aceste… vitamine?” a întrebat el cu răbdare.

„De fiecare dată când pleci,” a răspuns Elena. „Spune că astfel voi fi cuminte.”

Mihai și-a strâns fiica în brațe, mintea lui căutând rapid o soluție. Ioana, femeia cu care se căsătorise după moartea soției lui, părea perfectă. Cum de nu a observat nimic rău?

„Elena, ascultă-mă cu atenție,” i-a spus el privindu-o în ochi. „Nu vei mai lua niciun medicament. Îți promit că voi rezolva asta. Poți să-mi arăți cum arată aceste vitamine?”

Fetița a ajuns la noptiera ei și a scos o cutie mică ascunsă după cărți. Înăuntru erau câteva pastile albe, nemarcate.

„Ea folosește și o seringă uneori,” a adăugat Elena cu voce tremurândă. „Când sunt prea agitată.”

Mihai a păstrat cutia, simțind cum îngrijorarea și furia îi strâng stomacul. Bărbatul era farmacist, deci bănui că pastilele erau sedative nepotrivite pentru un copil.

„Stai aici și nu îi spune nimic Ioanei despre ceea ce am vorbit,” i-a spus calm Elenei. „Mă voi ocupa de tot.”

A mers în bucătărie, unde Ioana își pregătea cafeaua fără grijă. Ea i-a zâmbit călduros.

„Bună dimineața! Ai dormit bine? Vrei cafea?”

Mihai încercă să-și controleze furia, răspunzând cu un zâmbet forțat.

„Sigur, tocmai vorbeam cu Elena despre cum îi merge la școală.”

Ioana își strâmbă frunţile. „Știi că am tot avut probleme cu ea. E destul de dificilă când pleci.”

„Dificilă?”

„Da, are crize de isterie. Am găsit soluții să o calmeze.”

Mihai a luat o gură de cafea. „Și cum o calmezi, Ioana?”

A urmat un moment de tăcere apăsătoare. Ioana l-a privit evaluând situația.

„Cu răbdare, bineînțeles,” a spus ea, dar ochii ei dezvăluiau altceva.

„Foarte interesant,” a răspuns Mihai, arătându-i cutia. „Pentru că Elena mi-a arătat ce fel de ‘răbdare’ folosești.”

Ioana a devenit furioasă și speriată. A încercat să smulgă cutia din mâinile lui.

„Nu înțelegi,” a spus ea pe un ton defensiv. „Copilul tău chiar e imposibil de gestionat fără tine acasă. Are nevoie de ordine și de disciplină!”

„Așa că ai decis să o drogdzi?”

„Sunt doar sedative ușoare! O ajută să rămână calmă. Sunt asistentă medicală, știu ce fac!”

Mihai era pe punctul de a-și pierde calmul. A izbit cutia pe masă.

„Ai drogat sistematic un copil de opt ani! Pe fiica mea! Mințind-o că sunt vitamine?”

„Aveam nevoie de un pic de liniște! Timp pentru mine! Cum crezi că e să trăiesc tot timpul cu un copil care nu mă iubește pentru că nu sunt mama lui?”

Mihai a rămas mut de șoc. În fața lui era o persoană care își recunoștea faptele atroce, considerându-le însă justificate.

„Pleacă din casa mea,” a spus el cu o voce controlată de furie. „Acum.”

„Nu mă poți da afară! Sunt soția ta!”

„Nu pentru mult timp. Dacă nu pleci acum, voi suna la poliție.”

Ioana l-a privit lung, apoi a plecat spre dormitorul lor.

„Te voi urmări în timp ce-ți faci bagajele,” a adăugat Mihai calm, susținându-și poziția fermă.

O oră mai târziu, Ioana era plecată, iar Mihai stătea pe canapea cu Elena în brațe, promițându-i că nimeni nu o va mai răni vreodată.

După ce Elena a adormit, Mihai a luat telefonul și a sunat la poliție pentru a face plângere împotriva Ioanei. A contactat un avocat să înceapă procedurile de divorț, găsind un jurnal printre lucrurile Ioanei care documenta „tratamentul” aplicat Elenei. A dus totul la autorități.

În săptămânile următoare, Mihai a făcut o schimbare importantă. Și-a dat demisia și a investit economiile într-o farmacie locală, unde putea să lucreze fără a părăsi casa.

În același timp, Elena începu să vadă un psiholog specializat pentru a-și reface încrederea în adulți.

Într-o seară, înainte de culcare, Elena ne-a întrerupt lectura.

„Tati, nu pleci niciodată departe de mine?” a întrebat ea cu tristețe.

„Numai pentru puțin timp,” i-am răspuns mângâindu-i părul. „Promit că voi fi mereu aici când vei avea nevoie.”

„Și Ioana? Nu o voi mai vedea?”

„Nu, iubito. A făcut lucruri greșite și va avea de dat socoteală pentru ele.”

Elena a reflectat scurt asupra răspunsului meu.

„Știi ceva, tati?” a spus ea după o pauză.

„Ce dragă?”

„Brățara pe care mi-ai dăruit-o m-a făcut să îți spun despre medicamente. Am crezut că vei avea încredere dacă ți-o arăt.”

Mihai simți cum lacrimile îi umedesc ochii. Darurile simple din iubire pot avea impacturi miraculoase.

„Voi crede întotdeauna în tine, Elena,” a șoptit el și a îmbrățișat-o cu căldură. „Mereu.”

În timp ce Elena adormea liniștită, Mihai meditase la cât de aproape fusese de a pierde totul din cauza încrederii oarbe. Dar nu mai era cazul să fie orb.

De acum înainte, fiica va fi întotdeauna prioritara și i se va oferi dragostea și siguranța de care avea nevoie.

Afară, sub cerul plin de stele, promisiunile unui nou început pentru tată și fiica sa erau mai puternice ca niciodată, consolidate de adevăr și iubirea care sălășuia mereu în sufletele lor.

Ție cum ți-a părut povestea? Lasă-ne un comentariu cu gândurile și impresiile tale!