Tăcerea care a urmat n-a fost una blândă — dar a fost sinceră. Și, pentru prima dată, asta a fost suficient…

Bărbatul părea pregătit să se retragă, dar ezitarea din ochii lui îl trăda. Încă ținea mâna Mariei, dar privirea îi rămăsese la Elena, cu o intensitate tăcută, una care nu era agresivă, ci mai degrabă atentă. Într-un gest neașteptat, o întrebă:

— Pot să vă ofer ceva? Un ceai? Poate o plăcintă… Maria e dependentă de cea cu mere de aici.

Elena clipi, surprinsă. Apoi zâmbi, mai mult cu buzele decât cu ochii.

— Mulțumesc, dar nu e nevoie…

— Insist, zise el, aproape stânjenit. A avut o zi grea. Eu am avut una mai grea. Dumneavoastră… păreți că meritați o plăcintă caldă. Poate doar atât.

Era ceva atât de simplu și de omenesc în propunerea lui încât Elena nu avu puterea să refuze. Scaunul de vis-à-vis era tot gol. Bărbatul făcu semn chelnerului și comandă fără să mai aștepte răspunsul ei — două ceaiuri de mentă și două porții de plăcintă cu mere. Una pentru Maria. Cealaltă, “pentru doamna frumoasă”, cum șopti fetița, vizibil mulțumită de isprava ei.

Se așeză în fața Elenei, cu un zâmbet abia conturat, dar sincer.

— Sunt Andrei. Și, aparent, tatăl celei mai indiscrete fetițe din oraș.

— Elena, răspunse ea, trăgându-și puțin rochia, jenată că roțile scaunului îi murdăriseră tivul. Și, aparent… victima celei mai dulci insistențe.

Maria se furișă pe un scaun lângă tatăl ei, mestecând o bucățică de măr glasat pe care o scosese din buzunarul hainei. Deși ploaia continua să bată în geamuri, atmosfera de la masa lor se încălzi ușor. Elena simțea pentru prima oară, în mult timp, că tăcerea din jur nu era ostilă.

— Soția mea a murit acum trei ani, spuse Andrei, privind în ceașca de ceai, ca și cum acolo ar fi găsit curajul. Maria avea doar patru ani. De-atunci, ne învățăm din nou să trăim.

Elena nu spuse nimic. Nu pentru că nu avea ce, ci pentru că tăcerea era uneori cel mai mare semn de respect.

— A fost greu, continuă el. Mai ales că… toți au impresia că un tată singur n-ar ști ce face. Că o fetiță are nevoie de mamă, nu doar de dragoste. Dar uite… zâmbește. Și merge. Și spune femeilor triste că sunt frumoase.

Elena simți cum un nod i se urcă în gât. Nu pentru că era milă. Ci pentru că, în cuvintele lui, găsea o oglindă. Și ea învățase să trăiască din nou. Nu din doliu, ci dintr-un accident care îi frânsese mai mult decât o coloană: îi frânsese încrederea că mai poate fi privită ca o femeie întreagă.

— Eu am avut un accident acum cinci ani, mărturisi ea, vocea tremurând. M-au salvat… dar am pierdut multe. Inclusiv pe logodnicul meu. A plecat în aceeași zi în care m-am întors acasă.

Andrei încremeni o clipă, apoi înclină capul, ca un gest de recunoaștere a durerii ei.

— Sunt un om obișnuit, Elena. Nu salvez vieți, nu scriu poezii, nu gătesc ca mama. Dar știu cum se ține mâna unui om care vrea să plângă, și nu mai are cu cine.

Cuvintele lui căzură peste sufletul Elenei ca o pătură caldă. Apoi, Maria râse brusc, văzând un chelner care alunecase puțin, și întreg momentul se umplu de viață. Niciunul nu râdea prea tare, dar toți zâmbeau.

Au mai stat așa, până ce ceaiul s-a răcit și plăcinta s-a terminat. La final, Andrei plăti fără să ceară părerea nimănui și se ridică, întinzându-i Mariei haina.

— Putem merge, tati? întrebă fetița, privind spre Elena. Dar o mai vedem pe doamna frumoasă?

Elena privi spre Andrei, așteptând un răspuns.

— Numărul tău de telefon, dacă îmi permiți, zise el, fără grabă, dar nici teamă. Nu pentru mine. Pentru Maria. Sau… pentru plăcinta cu mere. Poate amândouă.

Elena zâmbi larg, pentru prima dată în acea seară. Îi întinse telefonul și el formă în tăcere propriul număr. Când îl primi înapoi, privirea lui se opri o clipă pe ecran. Numele „Elena” scris cu litere mari îl făcu să zâmbească.

— Te sun mâine, spuse. Sau poimâine. Sau când o să simt că ploaia nu mai e doar afară, ci și în mine.

— Atunci o să bem ceai împreună, zise Elena. Și o să vorbim despre oameni care nu știu să stea.

— Sau despre cei care învață să rămână, completă Andrei.

A ieșit din restaurant cu Maria în brațe, fetița încă fluturând mâna spre Elena.

Câteva săptămâni mai târziu, Elena primea mesaje scurte, dar calde. Întâlniri în parc, apoi plimbări prin librării, râsete stinse în fața rafturilor de povești pentru copii. Maria începuse să o întrebe dacă poate să-i spună „mami Elena” într-o zi. Asta o topise. Dar răspunsul fusese mereu același:

— Spune-mi cum simți tu. Eu sunt aici.

Și era. În fiecare zi în care Andrei se întorcea de la muncă și aducea cu el un buchet de margarete. În fiecare seară în care o suna doar ca să-i audă vocea, chiar și când nu avea nimic de spus. În fiecare dimineață când îi trimitea poze cu Maria, machiată stângaci cu rujul Elenei și râzând: „Uite ce frumoasă m-am făcut azi!”

Într-o duminică de toamnă, când frunzele ruginii acopereau trotuarul de lângă blocul Elenei, Andrei o luă de mână în fața scării. Avea ochii ușor înlăcrimați, dar zâmbea.

— N-am știut că se poate iubi din nou. Dar știu că mă tem mai puțin de toate când ești lângă mine.

Elena închise ochii o clipă, simțind cum toată greutatea anilor se dizolvă în acea propoziție. Și apoi, fără să mai ezite, șopti:

— Rămâi.

Și el a rămas.