„Tatăl meu a murit și mi-a lăsat casa lui.
Am rugat-o pe soția lui fie să îmi plătească chirie cu cei 12.000 $ lăsați ei, fie să se mute cu fiul ei.
Ea a zis: «Ani întregi, asta a fost casa mea! Să-ți fie rușine!» Nu am avut de ales decât să o evacuez.
Au trecut ani buni, iar ea a tăcut.
Ieri, m-a sunat și a insistat să ne vedem. Am încremenit când am aflat…”

Stăteam în fața ceștii de cafea, iar mâinile îmi tremurau ușor. Încă îmi răsuna în minte vocea ei, puțin mai stinsă decât o țineam minte, dar tot încărcată de acel ton acuzator care mă făcuse să mă simt ca ultimul om. Mă sunase din senin și mi-a spus doar atât: „Trebuie să ne vedem. E important.” Niciun „Bună”, niciun „Ce mai faci?”, doar acel ton sec, de parcă ar fi vrut să mă prindă într-o capcană.

Ne-am întâlnit într-o cafenea modestă din centrul orașului. A ajuns înaintea mea, îmbrăcată sobru, cu un fular gri în jurul gâtului și un aer de femeie trecută prin multe. Ridurile de pe chipul ei păreau mai adânci, dar ochii… ochii erau la fel de aprigi ca în ziua când a ieșit pentru ultima oară pe ușa casei mele — sau, mai bine zis, a tatălui meu.

— Mulțumesc că ai venit, a zis, fără să-mi întindă mâna.

— N-ai fost niciodată genul politicos, nu? am replicat, mai ascuțit decât intenționam.

— Nu suntem aici pentru politețuri, zise ea, lăsându-și geanta pe scaun. Trebuie să-ți spun ceva… ceva ce ai dreptul să știi.

Am încremenit. Nu știam dacă să mă aștept la o confesiune, o amenințare sau poate o rugăminte.

— E vorba despre tatăl tău.

Mi s-a strâns stomacul. Oricât de supărat fusesem pe el pentru cum se terminase totul — că se recăsătorise atât de repede, că părea să aibă mai multă grijă de soția lui decât de mine —, o parte din mine încă îl plângea.

— Ce e cu el? am întrebat.

— Nu ți-a spus niciodată adevărul despre casă.

M-am încruntat.

— Ce vrei să spui? A fost casa lui din tinerețe, o moștenise de la bunicul meu. Ce adevăr ar mai fi?

A oftat, lung, de parcă nu găsea curajul.

— Nu el a moștenit-o. Eu am cumpărat-o. Cu banii mei. În acte a trecut-o pe numele lui fiindcă eram căsătoriți și… așa era obiceiul. Dar eu am plătit. Ratele, impozitul, reparațiile, totul.

Am simțit cum mi se strânge maxilarul.

— Atunci de ce n-ai zis nimic când ți-am cerut chirie?

— Pentru că știam că ai sufletul încrâncenat. Nu ai fi ascultat. Ai fi spus că e doar o scuză de-a mea.

— Și acum? Ce vrei acum?

M-a privit în ochi. Nici urmă de lacrimi, nici urmă de frică.

— Acum nu mai vreau nimic pentru mine. Am cancer. În fază terminală. N-am venit să te rog să-mi dai casa înapoi. Am venit să-ți dau o scrisoare.

A scos un plic alb din geantă și mi l-a întins. Am luat plicul cu mâini nesigure.

— E de la tatăl tău. A scris-o înainte să moară, dar mi-a spus să ți-o dau doar dacă într-o zi îți vei regreta gestul.

— N-am spus că îl regret.

— Nu trebuie să spui. Se vede în ochii tăi.

Am deschis plicul cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Hârtia era ușor îngălbenită, dar scrisul îi era inconfundabil.

„Fiule,
Dacă citești asta, înseamnă că timpul ne-a pus la încercare mai dur decât speram. Am lăsat casa pe numele tău nu pentru că ai dreptate să o ceri, ci pentru că ești fiul meu și nu vreau să porți povara unei greșeli pe care n-ai făcut-o.

Știu că ești supărat pe mine. Poate că ai dreptate. Dar vreau să știi că femeia pe care ai dat-o afară a fost sprijinul meu în anii cei mai grei. Fără ea, poate că nici eu nu mai eram. Și fără ea, tu n-ai mai fi avut ce moșteni. Ea a ținut casa în picioare.

Dacă ți se pare nedrept, te înțeleg. Dar, te rog, dacă în inima ta mai e un colț de căldură, fă ceva bun cu această casă. Fă din ea un cămin, nu o rană.”

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că el avea dreptate, ci pentru că… aveam nevoie să aud asta.

Am ridicat privirea spre ea.

— De ce acum? De ce după atâția ani?

— Pentru că fiul meu, Petru, nu are unde locui. Și pentru că nu vreau să plec dincolo știind că el va dormi pe la prieteni sau prin garsoniere mizerabile.

— Crezi că mă interesează fiul tău? am zis, dar vocea îmi tremura.

— Nu. Cred că te interesează ce a fost tatăl tău.

Am plecat fără să spun nimic. În acea noapte n-am dormit. Am revăzut copilăria mea în acea casă, mesele cu miros de supă de pui, serile cu zgomotul ploii bătând în geam, râsetele, certurile, toate.

A doua zi m-am dus la notar. Am început demersurile să trec casa pe numele lui Petru. Nu era doar o răsplată pentru ceea ce făcuse ea, ci o formă de pace.

După două săptămâni, ea a murit. Am fost la înmormântare. Petru m-a recunoscut imediat și m-a îmbrățișat fără ezitare.

— Mulțumesc, mi-a zis, cu lacrimi în ochi.

— Nu-mi mulțumi. Casa e a ta. Ai grijă de ea. Tatăl tău ar fi vrut asta.

— Și tu? Ce vei face acum?

L-am privit, cu un nod în gât.

— Poate că o să-mi găsesc și eu un loc pe care să-l pot numi „acasă”. Dar nu o casă de piatră. Una în suflet.

Am plecat în acea zi cu inima ușoară. Poate că trecutul nu poate fi schimbat, dar alegerile de azi pot vindeca rănile de ieri. Casa pe care o crezusem moștenire era, de fapt, testamentul iubirii altcuiva. Iar eu, într-un final, învățasem să accept asta.