Tatăl meu vitreg a fost muncitor în construcții timp de 25 de ani și m-a crescut până am ajuns doctor în științe. Apoi, profesorul a rămas șocat când l-a văzut la ceremonia de absolvire. 😲 😲 😭 😭

În seara aceea, după susținerea tezei, profesorul Ionescu a venit să-mi strângă mâna și să-mi felicite familia. Când i-a venit rândul lui Nea Vasile, profesorul s-a oprit brusc, s-a uitat atent la el, iar expresia i s-a schimbat complet.

M-am născut într-o familie destrămată. Abia învățasem să merg, când părinții mei s-au despărțit. Mama mea, Mariana, m-a dus înapoi într-un sat sărac din județul Teleorman, o zonă plină de câmpuri, praf, soare arzător și vorbe multă. Nu-mi amintesc clar chipul tatălui meu biologic, dar știu sigur că primii ani din viața mea au fost plini de lipsuri — atât materiale, cât și sufletești.

Când aveam patru ani, mama s-a recăsătorit. Bărbatul era muncitor în construcții. A intrat în viața noastră cu nimic: fără casă, fără bani — doar cu spinarea slabă, pielea arsă de soare și palmele întărite de ciment.

La început nu l-am plăcut. Pleca dimineața în zori și se întorcea târziu, iar hainele îi miroseau mereu a transpirație și a praf de șantier. Dar el a fost primul care mi-a reparat bicicleta stricată, care mi-a cusut în tăcere sandalele rupte. Când făceam vreo năzbâtie, nu mă certa — doar strângea după mine. Când eram luat în râs la școală, nu țipa la mine ca mama; venea liniștit cu bicicleta lui veche să mă ia. Pe drumul spre casă mi-a spus doar o singură propoziție:

— „Nu te oblig să-mi spui tată, dar să știi că Nea Vasile va fi mereu în spatele tău, dacă ai nevoie.”

Am tăcut. Dar din ziua aceea, am început să-l strig „tată”.

Toată copilăria mea se leagă de imaginea lui: o bicicletă ruginită, o salopetă plină de praf și seri în care venea acasă cu cearcăne adânci sub ochi și cu mâinile încă acoperite de var și mortar. Oricât de obosit ar fi fost, nu uita niciodată să întrebe:

— „Cum a fost la școală azi?”

Nu avea studii, nu putea explica ecuații grele sau texte complicate, dar mereu îmi spunea:

— „Poate nu vei fi cel mai bun din clasă, dar să înveți bine. Oriunde te vei duce, oamenii te vor judeca după cât știi și te vor respecta pentru asta.”

Mama lucra la câmp, tata pe șantier. Familia noastră trăia cu venituri puține. Eram un elev bun, dar înțelegeam situația și nu îndrăzneam să visez prea departe. Când am fost admis la Universitatea din București, mama a plâns. Tata a stat pe prispă, fumând o țigară ieftină. A doua zi și-a vândut singura motocicletă și, împreună cu economiile bunicii, a reușit să mă trimită la studii.

În ziua când m-a dus în oraș, tata purta o șapcă veche, o cămașă mototolită, era ud leoarcă de transpirație, dar avea cu el o cutie cu „daruri de acasă”: câțiva saci de cartofi, o sticlă cu zacuscă și câteva pungi de alune coapte. Înainte să plece din cămin, m-a privit în ochi și mi-a spus:

— „Fă tot ce poți, copilul meu. Învață.”

Nu am plâns. Dar când am desfăcut pachetul cu mâncare pe care mi-l pregătise mama, împachetat în hârtie, am găsit dedesubt un bilet mic, împăturit de patru ori, pe care scria:

— „Tata nu înțelege ce studiezi, dar orice ai studia, tata va munci pentru asta. Să nu-ți faci griji.”

Am studiat patru ani facultatea, apoi am continuat cu master și doctorat. Tata a continuat să muncească. Mâinile îi deveneau tot mai aspre, spatele tot mai încovoiat. Când mă întorceam acasă, îl vedeam stând la baza schelei, gâfâind după o zi întreagă de cărat, și mi se rupea inima. Îi spuneam să se odihnească, dar făcea din mână:

— „Tata mai poate. Când obosește, se gândește că își crește copilul doctor — și i se umple sufletul de mândrie.”

Zâmbeam, fără să am curajul să-i spun cât de greu este, de fapt, drumul până la doctorat. Dar el era motivul pentru care nu am renunțat niciodată.

În ziua susținerii tezei de doctorat, la Universitate, l-am rugat mult pe tata să vină. A acceptat cu greu. A împrumutat un costum de la un văr, a purtat pantofi cu un număr mai mici și și-a cumpărat o pălărie nouă din piață. A stat în ultimul rând din amfiteatru, cu spatele drept, fără să-și ia ochii de la mine.

După susținere, profesorul Ionescu a venit să-mi strângă mâna și să-mi salute familia. Când a ajuns la tata, s-a oprit brusc, s-a uitat atent la el și a zâmbit:

— „Dumneavoastră sunteți Nea Vasile, nu-i așa? Când eram copil, casa mea era lângă șantierul unde lucrați dumneavoastră, în București. Țin minte că, într-o zi, ați coborât în brațe un om rănit de pe schelă, deși și dumneavoastră erați lovit…”

Înainte ca tata să apuce să spună ceva, profesorul a făcut un pas în spate, l-a privit cu respect și i-a întins mâna cu o demnitate pe care rar o vezi în lumea universitară.

— „Nu vă voi uita niciodată. Eram doar un copil atunci, dar imaginea aceea… a rămas cu mine toată viața. Atunci am înțeles pentru prima dată ce înseamnă curajul. Dumneavoastră ați fost eroul copilăriei mele.”

Tatăl meu vitreg a înroșit ca o sfeclă. Și-a lăsat capul în jos, rușinat, și a murmurat doar atât:

— „N-am făcut decât ce trebuia.”

Profesorul a zâmbit și l-a bătut ușor pe umăr.

— „Și totuși, printr-un cerc frumos al destinului, astăzi sunteți tatăl unui doctor în științe. Și nu doar orice doctor, ci unul dintre cei mai străluciți tineri cercetători ai generației lui.”

În acel moment, l-am văzut pe tata cum își scoate pălăria și o strânge în mâini, încercând să-și ascundă emoția. Ochii i s-au umezit, dar nu a spus nimic. Nu era omul cuvintelor mari. Era omul faptelor.

După ceremonie, am ieșit împreună pe treptele Universității. Mama plângea, iar tata se uita la mine de parcă ar fi văzut o minune. I-am pus mâna pe umăr și i-am spus:

— „Tot ce sunt azi, tată, e datorită ție.”

Atunci a început și el să plângă. A fost pentru prima oară când l-am văzut așa. Nu de durere, nu de oboseală, ci de o bucurie pe care nu o putea cuprinde în vorbe. Am coborât împreună treptele, iar în acel moment mi-am dat seama că viața nu e doar despre cine suntem sau ce realizăm, ci și despre cine a fost lângă noi când ne-a fost greu.

Am obținut un post la Universitate. Câțiva ani mai târziu, am fost invitat să țin prelegeri în străinătate. În tot acest timp, tata a continuat să muncească, refuzând să se retragă. De fiecare dată când îi spuneam că poate să se odihnească, îmi răspundea:

— „Ce să fac cu atâta odihnă? Mâinile mele știu doar să muncească.”

Într-o iarnă grea, m-am întors acasă și l-am găsit pe tata cu o tuse urâtă. Nu voia să meargă la medic, spunea că e „o răceală de sezon”. L-am dus cu forța la spital, unde medicii au descoperit că are o formă avansată de silicoză — o boală profesională, cauzată de inhalarea prafului de ciment, an după an.

— „N-a spus niciodată că-l doare ceva”, mi-a zis medicul. „A tăcut și a îndurat.”

L-am internat, am adus cei mai buni doctori, dar era prea târziu. Boala își făcuse deja de cap. În ultimele săptămâni, stăteam la patul lui și îi citeam cărți. Nu înțelegea tot, dar îmi spunea:

— „Ce glas frumos ai, băiatul meu… parcă citești din sufletul meu.”

Într-o dimineață, pe la cinci, când soarele abia se arăta pe geam, tata m-a prins de mână și mi-a spus:

— „Nu mi-a fost dat să știu multe, dar știu că am crescut un om bun. Dacă am făcut asta, înseamnă că n-am trăit degeaba.”

Apoi a închis ochii și nu i-a mai deschis niciodată.

L-am înmormântat în satul nostru, pe deal, lângă cireșii pe care îi plantase cu mâinile lui. La înmormântare au venit oameni din tot satul, din satele vecine, chiar și foști colegi de șantier de prin București. Unii au povestit cum Nea Vasile i-a ajutat fără să ceară nimic în schimb. Alții și-au adus aminte cum împărțea mâncarea lui săracilor, cum lega gardurile vecinilor fără să ceară bani, cum repara acoperișuri în miez de noapte dacă venea o furtună.

După slujbă, am rămas singur lângă crucea lui. Am pus lângă ea o fotografie veche: el, într-o salopetă murdară, cu zâmbetul lui simplu și ochii calzi. Am aprins o lumânare și am șoptit:

— „Ți-am promis că o să învăț. Acum îți promit că o să trăiesc și pentru tine.”

Anii au trecut, dar în fiecare discurs pe care îl țin în amfiteatru, îl menționez pe el. Le spun studenților mei că, înainte de a fi profesor, am fost fiul unui om simplu, care m-a învățat ce înseamnă demnitatea, sacrificiul și iubirea necondiționată.

În biroul meu de la Universitate, pe perete, am două fotografii. Una cu mine în robă, primind diploma de doctor. Alta cu tata, într-un colț de șantier, cu o găleată în mână și o rază de soare pe chip.

Studenții mă întreabă mereu:

— „Cine e domnul din poză?”

Iar eu le răspund, cu un nod în gât și o mândrie pe care nu o pot ascunde:

— „Este tatăl meu. Nu biologic, ci mai mult decât atât. El m-a învățat tot ce contează cu adevărat.”

Și atunci știu că povestea lui nu s-a terminat. Pentru că trăiește prin mine, prin fiecare carte pe care o scriu, prin fiecare student care înțelege că valoarea unui om nu stă în diplome, ci în cât de mult e dispus să iubească și să se sacrifice pentru ceilalți.

Așa a fost tata. Un om care n-a știut niciodată ce-i odihna, dar care m-a învățat cum să fiu om. Iar pentru asta, n-am să-l uit niciodată.