Eu și Ovidiu ne întorceam cu trenul de la părinții mei, după o vizită perfectă în satul de lângă Buzău. El adormise sus, pe patul de sus, obosit de la drum. Eu priveam pe fereastră, mulțumită că, în sfârșit, viața mea de 43 de ani – divorț, fiică crescută singură, slujbă de contabilă – părea să se așeze.

Ușa compartimentului s-a crăpat încet. O femeie brunetă, cu pielea măslinie și fustă lungă – o țigancă – s-a strecurat înăuntru. Nu mi-a cerut bani, nu a vrut să-mi ghicească în palmă. Doar m-a privit fix, apoi pe el, care sforăia liniștit.

„Trebuie să cobori la următoarea stație,” a șoptit atât de încet încât abia am auzit. „Să nu-l trezești pe bărbatul tău. Altfel, o să regreți…”

Inima mi-a sărit din piept. Am înghițit în sec, am apucat geanta și am ieșit în coridor fără un sunet, cu picioarele moi. Trenul huruia spre stația următoare, luminile galbene pâlpâind pe geamuri. Când am ajuns la ușa vagonului, m-am întors să arunc o ultimă privire spre compartiment.

Și am înlemnit. Ușa era întredeschisă, iar țiganca stătea lângă patul lui Ovidiu. Mâna ei era pe umărul lui, scuturându-l ușor. El s-a ridicat, cu ochii mari, și a șoptit ceva ce m-a făcut să-mi înghețe sângele în vene: „De ce ai venit acum? Ea e încă aici…”

Dar când am văzut ce ținea în mână țiganca – un colier vechi, identic cu cel al soției lui „decedate” –, am realizat că Ovidiu nu era cine pretindea el să fie. El era un monstru.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Mâna mea a zburat la gură ca să opresc un țipăt.

Trupul meu acționa de la sine, condus de o frică pură, animalică. M-am repezit spre ușa vagonului, smucind-o cu o forță pe care nu știam că o am.

Trenul tocmai încetinea, scârțâind metalic în timp ce se apropia de o haltă mică, pierdută în câmp. Numele stației, scris cu litere scorojite, era aproape ilizibil sub un bec chior.

Am sărit pe peronul rece și pustiu înainte ca trenul să se oprească de tot. Aerul rece al nopții m-a lovit ca o palmă, trezindu-mă brutal din coșmar.

În spatele meu, trenul a mai stat o clipă, ca o fiară obosită, apoi a pornit din nou, luând cu el tot ce credeam că e viața mea. L-a luat pe Ovidiu, bărbatul pe care îl iubeam, și a lăsat în urmă o femeie îngrozită, singură pe un peron în mijlocul neantului.

Am rămas acolo, tremurând, privind luminile roșii ale ultimului vagon cum se pierdeau în întuneric. Eram singură.

Ce se întâmplase? Cine era acea femeie? Și, mai presus de orice, cine era, de fapt, Ovidiu?

Povestea lui fusese atât de tristă, atât de convingătoare. Soția lui, Livia, murise într-un accident de mașină stupid, cu doi ani în urmă. O mașină care a derapat pe polei și a plonjat într-un râu înghețat. El abia scăpase cu viață, dar ea… ea nu avusese nicio șansă.

Mi-a arătat poze cu ea. O femeie frumoasă, cu părul lung și negru și un zâmbet cald. Într-una din poze, purta acel colier. Un colier de argint, cu un pandantiv în formă de soare, o moștenire de familie, îmi spusese el cu lacrimi în ochi.

Și acum, colierul era în mâna acelei femei, în tren. Iar Ovidiu o întreba de ce a venit, pentru că „ea” – adică eu – era încă acolo.

Un fior de gheață mi-a străbătut șira spinării. Nu era frică. Era certitudinea terifiantă că am fost ținta unui plan.

M-am ghemuit pe o bancă de lemn, udă de rouă, și am încercat să gândesc. Telefonul. Trebuia să sun pe cineva. Pe fiica mea? Nu, aș fi speriat-o de moarte. La poliție? Ce să le spun? Că iubitul meu vorbea cu o femeie în tren? M-ar fi crezut nebună.

Înainte să apuc să fac ceva, am auzit un foșnet în spatele meu. M-am întors tresărind.

Din umbra clădirii gării a ieșit femeia din tren. Pășea încet, ca și cum nu voia să mă sperie mai tare decât eram deja.

Inima a început să-mi bată cu putere. M-am ridicat în picioare, gata să fug.

„Stai,” a spus ea cu o voce joasă, dar caldă. „Nu-ți fac niciun rău. Am coborât din tren la capătul celălalt al peronului.”

M-am oprit, dar am rămas încordată. „Cine ești? Ce vrei de la mine?”

Ea a făcut un pas mai aproape, în lumina slabă a becului. Acum îi vedeam mai bine trăsăturile. Avea ochi negri, adânci și o tristețe veche întipărită pe chip. Părea să poarte pe umeri o povară imensă.

„Numele meu este Sorina,” a spus ea. „Iar colierul acesta,” a adăugat, ridicând mâna în care ținea bijuteria de argint, „a aparținut surorii mele, Livia.”

Am rămas fără aer. „Soția lui Ovidiu…”, am șoptit.

Sorina a clătinat din cap, iar în ochii ei am văzut o flacără de furie. „Da. Femeia pe care el a lăsat-o să moară.”

Confuzia mea era totală. „Dar… accidentul…”

„Nu a fost niciun accident,” a spus Sorina răspicat. „A fost o tentativă de crimă. Iar eu îl vânez pe Ovidiu de doi ani.”

S-a așezat pe bancă și mi-a făcut semn să stau și eu. Picioarele nu mă mai țineau, așa că m-am prăbușit lângă ea. Tăcerea nopții era spartă doar de greierii din câmp.

„Livia mea nu e moartă,” a început Sorina, iar vocea i se frângea. „Dar nici nu mai e în viață, cu adevărat. Ovidiu a drogat-o în acea noapte. A împins mașina în râu și a ieșit, lăsând-o pe ea să se înece.”

Am ascultat, paralizată de oroare.

„Un pescar a găsit-o a doua zi dimineață, agățată de o creangă, la câțiva kilometri în aval. Era în comă. A stat așa aproape un an. Doctorii nu i-au dat nicio șansă.”

Sorina a scos un oftat adânc. „Dar sora mea e o luptătoare. S-a trezit. Însă mintea ei… o parte din ea a rămas acolo, în apa rece. Nu-și amintea nimic din acea noapte. Nu-și amintea de Ovidiu.”

Ovidiu, între timp, jucase rolul soțului îndurerat. A organizat o înmormântare cu un sicriu gol, a plâns, a vândut tot ce aveau și a dispărut cu banii. Bani care erau, de fapt, moștenirea Liviei.

„Noi, familia ei, nu l-am crezut niciodată,” a continuat Sorina. „Știam că e un șarpe. S-a însurat cu ea pentru pământurile bunicilor noștri. Am încercat să o avertizăm, dar era prea îndrăgostită.”

După ce Livia s-a trezit, Sorina și-a dedicat viața unui singur lucru: să-l găsească pe Ovidiu și să aducă dovezi. Pentru că fără memoria Liviei și fără un cadavru, poliția nu putea face nimic. Era cuvântul lor împotriva poveștii lui perfecte.

„L-am urmărit de luni de zile,” mi-a explicat Sorina. „Am aflat că te-a cunoscut pe tine. Am văzut pozele voastre, fericite, pe rețelele de socializare. Arăta la fel de îndrăgostit cum părea și cu sora mea. Inima mi s-a frânt pentru tine.”

Ea știa că Ovidiu va merge cu mine la părinții mei. A cumpărat bilet la același tren, așteptând momentul potrivit.

„Colierul…”, am întrebat eu cu voce stinsă.

„L-a smuls de la gâtul ei înainte să împingă mașina în apă,” a spus Sorina cu scârbă. „Probabil a vrut să-l vândă. Dar l-a pierdut în luptă, pe mal. L-am găsit eu a doua zi, când am căutat disperată orice urmă. Este singura dovadă fizică că el a fost acolo ca să o omoare, nu ca să o salveze.”

De aceea, când i l-a arătat, el a înghețat. Știa ce înseamnă. Știa că jocul s-a terminat. Reacția lui, „De ce ai venit acum? Ea e încă aici…”, a confirmat totul. El plănuia să scape de mine în curând, la fel cum a scăpat și de Livia. Poate nu în același mod, dar scopul era același: să-mi ia economiile, apartamentul, totul.

Viața mea de contabilă așezată, plictisitoare, era exact ce căuta el. O pradă ușoară.

Am stat acolo, sub cerul înstelat, și am plâns. Am plâns pentru Livia, pentru Sorina, dar mai ales pentru naivitatea mea. La 43 de ani, credeam că am învățat ceva despre oameni. M-am înșelat amarnic.

„Ce facem acum?” am întrebat, ștergându-mi lacrimile. O nouă hotărâre se năștea în mine, înlocuind frica.

„Acum, luptăm,” a răspuns Sorina cu o determinare de oțel. „Am înregistrat conversația din tren. Avem colierul. Și acum, te avem pe tine, martoră a reacției lui. Dar ne mai trebuie ceva.”

„Ce anume?”

„O amintire. O singură amintire de la Livia, care să lege totul.”

În zilele care au urmat, am intrat într-o lume pe care nu o cunoșteam. Sorina m-a dus într-o casă modestă, la țară, unde Livia era îngrijită de părinții lor.

Când am văzut-o prima dată, am simțit un gol în stomac. Era femeia din poze, dar umbra ei. Ochii ei frumoși erau goi, priveau prin tine, nu la tine. Vorbea puțin și trăia într-o ceață permanentă.

Am început să-mi petrec zilele cu ea. Îi povesteam despre mine, despre fiica mea, despre slujba mea. Nu-i vorbeam despre Ovidiu. Îi arătam poze, îi puneam muzică, îi citeam. Sorina spunea că prezența mea, a unei alte femei pe care el a încercat să o înșele, ar putea declanșa ceva.

Ovidiu, între timp, mă suna disperat. I-am spus că am avut o urgență de familie și a trebuit să cobor. A părut să creadă, dar era agitat. Spunea că trebuie să ne vedem, că îi e dor de mine. Vocea lui, care înainte îmi topea inima, acum îmi provoca greață.

Într-o zi, stăteam cu Livia în grădină. I-am arătat o broșă pe care o purtam, o moștenire de la bunica mea. Era în formă de soare, similară cu pandantivul colierului ei.

Livia a întins mâna și a atins-o. Ochii ei s-au umplut brusc de lacrimi.

„Rece,” a șoptit ea. „Atât de rece…”

Apoi a început să tremure. „Apa… mașina… soarele meu… L-a luat…”

A fost ca și cum un baraj s-ar fi rupt. Cuvintele curgeau din ea, frânturi de imagini, de senzații. Frica. Întunericul. Sentimentul de trădare când a văzut fața lui Ovidiu, calmă și rece, înainte ca totul să devină negru.

Sorina, care stătea pe prispă, a venit în fugă. A îngenuncheat lângă sora ei și a îmbrățișat-o. Pentru prima dată în doi ani, Livia plângea cu adevărat. Plângea de durere, nu din confuzie.

Era piesa de care aveam nevoie.

A urmat cel mai greu pas. Trebuia să-l ademenim pe Ovidiu. Cu ajutorul poliției, care acum avea suficiente dovezi pentru a deschide un caz serios, am pus la cale un plan.

L-am sunat pe Ovidiu. I-am spus că mi-am rezolvat problemele și că vreau să ne vedem într-un loc liniștit, o pensiune izolată, ca să ne relaxăm. I-am spus că am o surpriză pentru el, o investiție pe care aș vrea să o facem împreună din vânzarea apartamentului meu.

Lăcomia a fost momeala perfectă. A mușcat-o fără să clipească.

A sosit la pensiune zâmbitor, cu un buchet de flori. Arăta la fel de chipeș și fermecător ca întotdeauna. Mi s-a strâns stomacul văzându-l.

Am intrat în camera de hotel, unde polițiștii erau ascunși în camera alăturată.

„Unde sunt actele de care mi-ai zis?” a întrebat el, deja nerăbdător.

„Nu sunt acte, Ovidiu,” am spus eu, cu vocea tremurândă, dar fermă. „Dar am o altă surpriză pentru tine.”

Ușa de la baie s-a deschis. Sorina a ieșit prima, ținând la vedere colierul. Fața lui Ovidiu s-a albit.

Apoi, în spatele Sorinei, a apărut Livia.

Era îmbrăcată într-o rochie simplă, dar stătea dreaptă. Ochii ei nu mai erau goi. Erau plini de o durere rece și o forță regăsită.

Ovidiu a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi văzut o fantomă. S-a bâlbâit, incapabil să scoată un cuvânt.

„Ai crezut că m-ai lăsat în râu, Ovidiu,” a spus Livia, cu o voce clară, care a răsunat în tăcerea camerei. „Dar apa m-a dat înapoi. Și mi-am amintit totul.”

În acel moment, polițiștii au intrat în cameră. Chipul lui Ovidiu s-a prăbușit, masca lui de bărbat perfect s-a spulberat, lăsând în urmă doar un laș patetic și lacom.

Viața mea nu s-a așezat așa cum am crezut în acea seară, în tren. S-a cutremurat din temelii. Dar din ruine, am construit ceva mult mai puternic.

Nu mi-am găsit fericirea într-un bărbat care să-mi completeze viața. Mi-am găsit-o în mine însămi, în curajul pe care nu știam că îl am. Mi-am găsit-o în legătura neașteptată cu două surori care au trecut prin iad și s-au întors împreună.

Am rămas prietene apropiate. Eu, contabila a cărei viață era despre cifre și bilanțuri, și ele, două femei a căror poveste era despre supraviețuire și iubire necondiționată. Ne-am vindecat una pe cealaltă.

Uneori, cele mai mari pericole nu vin de la străini pe stradă, ci de la cei pe care îi lăsăm cel mai aproape de inima noastră. Dar, în același timp, ajutorul poate veni de unde te aștepți mai puțin – de la o femeie tăcută, într-un compartiment de tren, care îți șoptește să cobori. Viața ne învață că trebuie să avem încredere în instinctul nostru și să nu ne fie frică să sărim din trenul care merge în direcția greșită, chiar dacă peronul pare pustiu și întunecat. Pentru că, uneori, exact în acel întuneric ne găsim adevărata lumină.