Dar Luca a ezitat. Privirea lui s-a plimbat prin încăpere — apoi, în loc să meargă spre rochiile strălucitoare, a pornit clătinându-se spre un loc neașteptat. Toată lumea a încremenit …

Toată lumea a încremenit …

Pașii mici ai lui Luca se aud abia perceptibil pe marmura rece. Nu merge spre rochiile scumpe, nici spre zâmbetele studiate și parfumurile rafinate. Se îndepărtează de masa lungă, de luminile cristaline și de privirile pline de speranță ale celor trei femei. Își ține brațele ridicate pentru echilibru, cu buzele ușor întredeschise și respirația grăbită, ca și cum ar porni într-o aventură uriașă.

Alexandru își ține instinctiv respirația.

Ioana își netezește rochia roșie și încearcă să zâmbească mai cald.

Sofia își mușcă discret buza inferioară.

Ana își strânge mâinile la piept, cu o emoție reală în priviri.

Dar Luca nu se uită la ele.

Se îndreaptă spre colțul încăperii.

Acolo, lângă peretele înalt decorat cu tablouri scumpe, stă nemișcată Maria, bona lui. Poartă un șorț simplu și o bluză modestă, albastră. Nu îndrăznește să înainteze. Își ține mâinile împreunate, ca și cum ar încerca să se facă invizibilă într-o lume care nu-i aparține.

Ochii ei se umplu de lacrimi.

— Luca… șoptește ea fără să vrea.

Băiețelul chicotește și își accelerează pașii nesiguri.

Un pas.

Încă unul.

Se clatină.

Toată lumea tresare.

Dar Maria îngenunchează instinctiv și își deschide brațele, fără să spună nimic.

Luca cade în brațele ei și izbucnește într-un râs cristalin.

Sunetul acela umple vila mai puternic decât orice orchestră.

Tăcerea devine grea.

Alexandru simte cum ceva îi strânge pieptul.

Nu este surprins. Nu cu adevărat.

În ultimele luni, Maria este cea care îi șterge lacrimile lui Luca noaptea. Ea este cea care îl adoarme, îi cântă, îl ține la piept când plânge după mama pe care nu o va mai cunoaște. Ea este cea care știe exact cum își încrețește nasul când vrea lapte și cum își strânge pumnii când îl doare burtica.

Dar nu s-a gândit niciodată că momentul adevărului va veni atât de clar.

Ioana este prima care rupe tăcerea.

— Ce drăguț… spune ea, forțând un zâmbet. Copiii se atașează repede de persoanele care îi îngrijesc.

Sofia aprobă ușor din cap.

— Este normal. Petrec mult timp împreună.

Ana nu spune nimic. Îl privește pe Luca cu o căldură liniștită, fără urmă de competiție.

Maria încearcă să-l ridice pe micuț.

— Îmi pare rău, domnule… el doar…

— Lasă-l, spune Alexandru încet.

Vocea lui nu este rece. Este obosită. Și sinceră.

Luca își sprijină capul pe umărul Mariei, liniștit, ca și cum ar fi ajuns acasă.

Pentru prima dată în acea seară, Alexandru nu mai vede rochii elegante și aparențe perfecte. Vede adevărul simplu: copilul lui a ales instinctiv persoana care îi oferă siguranță.

Și dragoste.

Se apropie încet.

Luca întinde mâna spre el, dar nu vrea să fie luat din brațele Mariei. Vrea să-i țină pe amândoi.

Gestul mic îl lovește pe Alexandru direct în inimă.

Ana șoptește:

— Copiii simt lucrurile pe care noi le ascundem.

Ioana își drege glasul.

— Desigur, dar stabilitatea unei familii presupune mai mult decât instincte.

Sofia adaugă:

— Și o imagine potrivită pentru societate.

Alexandru își ridică privirea spre ele. În ochii lui nu există furie. Doar o oboseală profundă și o claritate nouă.

— Știți de ce v-am invitat în seara asta?

Cele trei femei se privesc.

— Pentru că viața mea nu mai este despre mine, continuă el. Este despre el.

Îl privește pe Luca.

— Am crezut că trebuie să aleg o soție. O parteneră potrivită. O imagine.

Se oprește.

— Dar fiul meu tocmai mi-a arătat ce contează cu adevărat.

Tăcerea devine apăsătoare.

Ioana își strânge poșeta.

Sofia își încrucișează brațele.

Ana rămâne nemișcată.

Maria încearcă să se retragă.

— Eu nu fac parte din această discuție…

— Ba da, spune Alexandru.

Vocea lui este fermă acum.

— Tu faci parte din viața lui Luca.

Ochii Mariei se măresc.

— Eu sunt doar bona.

— Ești persoana care l-a ținut în brațe când eu nu am putut. Când durerea m-a paralizat. Când casa asta era prea tăcută.

Nimeni nu respiră.

Luca își lipește palma de obrazul Mariei și râde din nou.

Alexandru zâmbește pentru prima dată în acea seară.

Nu un zâmbet social. Nu unul calculat.

Un zâmbet adevărat.

Se întoarce către cele trei femei.

— Sunteți femei remarcabile. Oricare bărbat ar fi norocos să vă aibă alături. Dar nu caut o aparență. Nu caut perfecțiune. Caut adevăr.

Ioana înțelege prima. Își îndreaptă spatele cu demnitate.

— Înțeleg. Și vă respect alegerea.

Sofia oftează ușor, dezamăgită.

— Viața reală nu este întotdeauna elegantă.

Ana se apropie de Maria și îi zâmbește cald.

— Aveți grijă de el cu o iubire rară. Se vede.

Maria nu poate vorbi. Lacrimile îi curg în tăcere.

După câteva minute, ușile mari ale vilei se închid în urma musafirelor. Candelabrele continuă să strălucească, dar atmosfera s-a schimbat.

Este mai liniștită.

Mai caldă.

Mai adevărată.

Alexandru stă în mijlocul salonului, privind-o pe Maria cum îl leagănă ușor pe Luca.

— Rămâi, spune el.

Maria îl privește speriată.

— Ca bonă?

El clatină ușor din cap.

— Ca parte din familia noastră.

Cuvintele rămân suspendate între ei.

Nu sunt o declarație grandioasă.

Nu sunt o promisiune grăbită.

Sunt începutul unei vindecări.

Luca cască și își așază capul pe umărul Mariei. Degetele lui mici se agață de cămașa tatălui său.

Alexandru îi mângâie părul.

Pentru prima dată după moartea soției sale, durerea nu mai este un gol fără margini.

Este un loc în care începe să pătrundă lumină.

În liniștea aceea blândă, vila nu mai pare rece și impunătoare.

Pare acasă.