„Bine faci, bine găsești”, obișnuia să spună doamna Eleanor. Dar, Claire, una dintre asistente, își făcea griji pentru viitorul bătrânei. După ce Eleanor îi oferise fiului ei tot ce avea, riscând să ajungă pe drumuri, o întâmplare neașteptată din trecut aduse speranță.
Camera lui Eleanor era o oază de liniște și căldură. Mirosul fin al lavandei se amesteca cu lustruirea mobilelor vechi.
Lumina blândă trecea prin perdelele de dantelă, lăsând pe tapet umbre delicate. Eleanor stătea adâncită într-un fotoliu confortabil, amintirile trecutului învăluind-o.
Mâinile ei slabe se odihneau pe o pătură brodată cu grijă de-a lungul anilor, acompaniate de ticăitul constant al unui ceas de nuntă.
Acest ticăit era un ecou al vechii sale vieți, evocând nostalgia timpurilor de odinioară. În acel moment, o bătaie blândă la ușă o trezi din visare.
Asistenta Claire apăru cu un zâmbet cald, cu vocea ei blândă ca un murmur liniștitor: „Doamnă, aveți un vizitator”.
Eleanor se ridică cât de mult îi permitea spatele și întreba cu o curiozitate evidentă: „Un vizitator? Lasă-l să intre, draga mea”.
Andrew, fiul său, intră cu un aer impozant, purtând un costum elegant. Camera fu inundată de parfumul puternic al acestuia.
„Mamă”, spuse el sec. Eleanor îi răspunse călduros: „Andrew, ce plăcută surpriză”, observând totuși răceala din vocea sa.
Andrew trecu direct la subiect, punând un dosar pe măsuță. „Am nevoie să semnezi aceste documente”, spusese el.
Chiar când Eleanor era pe punctul de a semna, Claire o întrerupse, sugerând că ar trebui să revizuiască mai târziu documentele.
Andrew se înfurie, dar Eleanor îi dădu dreptate lui Claire, amânând semnătura.
După plecarea lui Andrew, Claire se apropie de Eleanor, îngrijorată: „Este bine, doamnă?”
Eleanor îi răspunse, încercând să-și păstreze calmul, „Este fiul meu… cu siguranță îmi vrea binele, nu-i așa?”
Grădina azilului era un loc de liniște. Trandafirii urcau pe spaliere, iar iasomia și fântâna creau o atmosferă senină.
Claire împingea ușor scaunul cu rotile al lui Eleanor, având grijă să nu zdruncine frumusețea momentului.
Discutau în liniște despre scopurile lui Andrew, Claire exprimându-și îngrijorarea față de intențiile fiului.
Eleanor râse ușor: „E doar ambițios”, dar Claire simțea că e mai mult decât atât.
„Poate că azilul are nevoie de ajutor”, sugeră Claire, dar Eleanor continua să creadă în principiul ei: „Bine faci, bine găsești”.
Liniștea fântânii și lumina după-amiezii păreau să răspundă în favoarea convingerilor ei. Claire spera ca această credință să aibă un fundament.
Câteva zile mai târziu, Andrew reveni, insistând cu documentele. Eleanor semnă, având încredere deplină în fiul său.
Începând să plece, zâmbea fericit de realizarea sa. Claire rămase cu un gust amar, temându-se pentru viitorul bătrânei.
Câteva zile trecură și Claire îi dădu vestea: Andrew nu mai plătea cheltuielile azilului. Eleanor trebuia să plece.
Mâinile lui Eleanor tremurară puțin la asemenea vești, dar zâmbetul ei rămase ferm.
În acel moment, un curier livră un buchet de flori și un plic. Claire deschise plicul și citi surprinsă un mesaj de mulțumire.
O donație masivă fusese făcută pentru azil, condiționată de grija față de Eleanor.
Eleanor recunoscu semnătura, amintindu-și cu drag de un tânăr pe care îl ajutase cândva.
Claire, uimită, plângea de bucurie: „Este suficient să salvăm azilul și să vă asigurăm îngrijirea”.
Eleanor râse cu bucurie: „Vezi, Claire? Bine faci, bine găsești!”
Când v-ați întâlnit cu acte de bunătate care v-au schimbat viața? Distribuiți această poveste și spuneți-ne opinia dvs.