Un fiu si-a dus mama la azil

După moartea tatălui său, Andrei, fiul unic al familiei, a decis că nu mai poate avea grijă de mama sa, Maria. Nu din lipsă de iubire – așa se mințea singur – ci din lipsă de timp, de spațiu, de răbdare.

Viața lui era agitată, plină de ședințe, drumuri, proiecte. Mama, rămasă văduvă, începuse să uite lucruri, să repete aceleași povești de mai multe ori. Când într-o seară a lăsat aragazul pornit și aproape a provocat un incendiu, Andrei a considerat că nu mai este sigură în apartamentul ei.

— Nu e ca și cum n-aș avea grijă de ea, le spunea el cunoscuților. Are un pat curat, mâncare, îngrijire medicală. Azilul e decent. O vizitez din când în când. Ce altceva pot face?

În realitate, vizitele deveniseră rare. O dată pe lună. Apoi la două. Uneori, doar de Crăciun. Maria nu spunea multe. Îl întâmpina cu un zâmbet cald, îi lua mâna în mâinile ei tremurânde și îl întreba de copii, de soție, de serviciu. Nu cerea nimic, nu se plângea. Doar îl privea cu ochii ei obosiți, plini de o iubire mută și blândă.

Într-o dimineață de toamnă, Andrei a primit un telefon. Vocea de la capătul firului era gravă.

— Domnule, mama dumneavoastră este foarte critică. Ar fi bine să veniți cât mai repede. Nu mai are mult.

A închis telefonul și a rămas câteva secunde în tăcere, simțind un gol în piept. Apoi s-a urcat în mașină și a condus, cu gândurile amestecate. Nu era pregătit. Nu a fost niciodată.

Ajuns în salonul mic și auster al azilului, a găsit-o pe mama întinsă pe pat, palidă, cu ochii închiși. Respira greu. O asistentă l-a privit cu compasiune și i-a făcut semn să se apropie.

— Mamă… sunt aici, a șoptit Andrei, luându-i mâna rece în a lui. Ce pot să fac pentru tine?

Maria a deschis încet ochii. Privirea ei era încețoșată, dar zâmbetul, același: cald, blând, iertător.

— Te rog, a zis cu voce slabă, instalează ventilatoare în azil… aici e cald vara, nu sunt deloc… Și… dacă poți… un frigider. Mâncarea, de multe ori… era stricată. Am adormit flămândă, de rușine să cer altceva.

Andrei a încremenit. Inima i s-a strâns. Nu știa ce să spună. A bâiguit:

— Mamă… de ce nu mi-ai zis nimic până acum? De ce nu te-ai plâns niciodată?

Maria a închis ochii pentru o clipă. Când i-a redeschis, în ele strălucea o lumină de o adâncă tristețe și înțelepciune.

— Pentru că știam că ești ocupat. Pentru că nu voiam să te împovărez. Dar acum… acum vorbesc pentru cei care vor veni după mine. Poate într-o zi… copiii tăi… mă vor lăsa aici, iar eu… voi fi doar o amintire. Și atunci poate tu… vei simți ceea ce am simțit eu.

Andrei a simțit cum lacrimile îi urcă în ochi. O rușine grea i-a căzut pe umeri ca o lespede. Toți anii aceia în care și-a justificat absența… toate tăcerile mamei, toate zâmbetele ei resemnate.

— Mamă… iartă-mă.

Maria i-a strâns ușor mâna, cu o putere neașteptată.

— Ce dai, aia primești… a șoptit ea. Ține minte asta, dragul meu. Nu pentru mine. Pentru tine.

Au fost ultimele ei cuvinte.

După înmormântare, Andrei a revenit la azil. De data aceasta nu în grabă, nu cu ochii pe ceas. A stat de vorbă cu personalul, a văzut camerele, a ascultat plângerile bătrânilor. A comandat ventilatoare, a donat un frigider nou, a adus pături și lenjerii curate. Apoi, în liniștea camerei goale în care mama sa își petrecuse ultimii ani, s-a așezat pe pat și a plâns. În tăcere. Ca un copil.

În lunile ce au urmat, a început să vină mai des. Nu doar la azil, ci și acasă, la copiii lui. A învățat să-și oprească telefonul în timpul cinei, să asculte mai mult, să îmbrățișeze mai des. A început să vorbească despre mama lui. Să le spună povești nepoților, să le arate poze, să le învețe lecțiile pe care el le învățase prea târziu.

Într-o seară, fetița lui cea mică l-a întrebat:

— Tati, bunica era tristă la azil?

Andrei s-a uitat în ochii ei mari și sinceri.

— Nu… era puternică. Dar și-ar fi dorit să o vizităm mai des.

Fetița a zâmbit.

— Când o să fii tu bătrân, eu o să vin zilnic să te văd!

El a râs cu lacrimi în ochi și a strâns-o la piept.

— Atunci, eu promit să fiu cel mai vesel bătrân din lume.

Dragostea și grija pe care le oferim părinților noștri nu se pierd niciodată. Ele lasă urme adânci, invizibile, dar reale. Ce dăm, aceea primim. Uneori nu de la cei cărora le-am oferit, ci de la viață însăși. Este un adevăr simplu, dar atât de ușor de ignorat în goana noastră zilnică.

Poate că această poveste ne va aminti tuturor să ne oprim din când în când. Să sunăm, să vizităm, să ascultăm. Pentru că părinții noștri nu cer mult – doar prezența noastră, doar o vorbă bună, o atingere caldă, o amintire împărtășită.

Și pentru că, într-o zi, vom fi și noi în locul lor.