— „Cine a fugit din nou în cantină și a furat o pâine?” strigă doamna Linda Foster deschizând ușa camerei unde erau copiii la orfelinat.

Era cunoscută pentru strictețea ei, iar copiii se temeau de ea pentru că nu suporta să fie păcălită și să afle lucruri pe la spatele ei.

Astăzi, Alex n-a avut noroc. El nu a furat pâinea pentru sine, ci a împărțit-o cu ceilalți copii.

Dar nimeni nu voia să o înfrunte pe doamna Foster, așa că și-a asumat vina pentru toți și a fost pedepsit – a trebuit să stea în colț toată ziua.

A doua zi, Linda Foster a fost înlocuită de doamna Maria Carter, o îngrijitoare mai calmă și mai amabilă. Alex nu se mai simțea umilit sau insultat în prezența ei.

Nu certa copiii când luau mâncarea în plus, pentru că înțelegea că hrana este importantă pentru creștere.

În preajma doamnei Carter, timpul trecea mai repede și era mai plăcut. Ea știa cum să le aline durerile și să le capteze atenția.

Dar ín zilele când Linda Foster supraveghea orfelinatul, Alex căuta orice ocazie pentru a ieși afară.

Băiatul de unsprezece ani avea un traseu secret de evadare din orfelinat pe care doar el îl cunoștea. Chiar și unchiul Victor, paznicul, nu știa de el. A mutat câteva scânduri de lemn și s-a strecurat prin gard, făcându-și drum spre libertate.

Ploaia toamnei lăsase un peisaj dezolant. Frunzele erau uscate, câteva rămăsese suspendate ici și colo în copaci. Cu o haină descheiată, Alex se bucura de singurătate în parc.

Vuea să fie mare și să plece definitiv din orfelinat.

Asculta sunetul frunzelor cum se frângeau sub pașii săi și privea cerul plin de nori atenționatori. Oamenii grăbiți treceau pe lângă el și Alex nu-și putea lua ochii de la expresiile lor îngândurate.

„Cu siguranță au case și familii ce-i iubesc… De ce ar avea nevoie de mine?”, se întreba trist.

Un bărbat necunoscut i-a întins un mic pachet.

— „Ia, acesta este pentru tine”, îi spuse.

— „Pentru mine? Ce este?”

— „Biscuiți. Te-am văzut umblând des singur pe aici. Unde este familia ta?” întrebă străinul.

— „Eu… eu…”

Alex nu voia să dezvăluie adevărul, așa că a luat-o la fugă cu biscuiții strânși în mână.

Când a ajuns puțin mai înparte, a observat un bătrân singur pe o bancă, stând cu capul sprijinit în palme. Părea agitat și pierdut în gânduri.

— „Bună ziua!”, l-a salutat Alex apropiindu-se.

Îi sosire privirea amăgită și a simțit o compătimire totală pentru acest om.

A scos un biscuit și a început să mănânce.

— „Îmi dai un biscuit și mie?”, îl întrebă bătrânul.

— „Desigur! La orfelinat, împărțim mereu ce avem”, îi spuse băiatul cu naturalețe, întinzându-i un biscuit.

Voia să păstreze secret locul de unde vine, dar se dăduse de gol.

— „Ai fugit, ai?”, rânji cu tristețe bătrânul. „Și eu am umblat pe aici fără să știu încotro mă îndrept. Așa suntem noi… îmbătrânim și uitam. Da, uite că așa trece viața.”

Alex nu voia să-l facă să vorbească prea mult în fața acestui gânditor necunoscut.

— „Chiar nu-ți amintești nimic?” îl întrebă copilul.

Bătrânul dădu din cap cu tristeța unui om uitat.

— „Sunt un dezastru… nimeni nu știe când va veni rândul său să uite ceva…”

Alex se opri ca să-l asculte. Îi era tare milă de el!

El avea un pat, o cană și mâncare, dar acest om nu știa în ce parte e casa lui!

— „Ai un telefon? Poate știu cei de-acasă,” spuse copilul, hotărât să ajute.

Bătrânul îi dădu un telefon vechi.

Alex atinse un buton și ecranul vibra în mână. Se era pornit un apel de la un număr salvat.

— „Alo?”

— „Tată, unde ai dispărut?”, se auzi o voce ingrijorată de cealaltă parte a liniei.

— „Alo, n-am disparut. Sunt un băiat din parc și l-am găsit pe domnul aici”, explică Alex din emoție.

— „Spune-mi unde sunteți!”

Au trădict locația, iar după ce se despărțiră pentru un timp, băiatul se reîntoarse la orfelinat.

A doua zi a fost martorul unei mari surprize.

O mașină luxoasă a oprit în fața orfelinatului.

— „Cine o fi aceasta?”, murmură o îngrijitoare.

Linda Foster se uită pe fereastră și îi văzu pe soții bine îmbrăcați.

— „Căutăm un băiat numit Alex. Are 11 ani și are obiceiul de a dispărea”, explică bărbatul.

Linda se încruntă, dar îi duse la pivniță, unde îl Închisese pe băiat.

— „Ați luat-o peste cal!”, exclamă bărbatul. „Știți că asta e împotriva legii?”

— „Dar a rupt regulile”, protestă Linda pe un ton defensiv.

Bărbatul i-a răspuns dur:

— „Veți găsi altceva de lucru cât de curand!”

— „Am venit pentru tine, Alex”, a spus bărbatul mângâind copilul.

— „Pe mine?” se miră Alex cu un serios scepticism.

— „Da”, zâmbi bărbatul. „Nu te teme. Îți vom spune totul.”

Alex afla că omul era fiul bătrânului din parc.

— „Îți mulțumesc că l-ai ajutat pe tatăl meu.”, spuse el cu gratitudine. „Dacă nu erai tu, nu știu căt ar mai fi îndrăznit să rămână fără noi.’

A doua zi, Linda Foster a fost concediată. Alex și-a luat adio de la orfelinat, însoțind de mâna tatăl pe care tot sperase că îl va avea.

Încheiem povestea dar vă invităm să vă exprimați gândurile și să ne povestiți cum v-a emoționat. Așteptăm cu interes impresiile și comentariile voastre!