Dana îngenunchează, privind fața roșie și mică, trupul firav care tremura sub ploaia murdară. — Nu… nu… cine ți-a făcut una ca asta? șopti, cu vocea tremurândă…

— Nu… nu… cine ți-a făcut una ca asta? șopti, cu vocea tremurândă.

Bebelușul plângea în hohote, strivit de frig și teroare. Era atât de mic, abia dacă putea ține ochii deschiși. Pielea lui albăstruie trăda deja pericolul. Dana, cu mâinile tremurânde, îl ridică la piept și, fără să mai gândească, își descheie geaca udă și îl băgă pe copil sub haină, lipindu-l de pielea ei caldă. Tremura amândoi, dar era tot ce putea face.

Trebuia să ajungă undeva. Undeva cald.

Dar unde?

Nu putea merge la poliție. N-ar fi crezut-o. Era doar o fetiță a străzii. Ba mai rău, poate o acuzau că l-a furat.

N-avea pe nimeni. Doar pe Tanti Lenuța, o bătrână care vindea semințe în colțul pieței și uneori îi dădea câte un covrig uscat.

Dana o luă la fugă, cu copilul lipit de piept, înfruntând ploaia și vântul ca o lupoaică ce-și apără puiul. Picioarele-i goale în cizma ruptă sfâșiau bălțile, treceau prin noroi și mizerie, dar ea nu simțea nimic. Nu frig, nu durere. Doar o urgență care o împingea dincolo de puteri.

Ajunse în cartierul de blocuri gri și urâte, într-un gang unde Tanti Lenuța avea o magazie veche. Bătu în ușă cu pumnii.

— Tanti! Deschide! E urgent!

Bătrâna, trezită din somn, se furișă cu lanterna. Când văzu copilul ud din brațele Danei, ochii i se măriră.

— Maică Precistă… Ce e asta?

— L-am găsit! Cineva l-a aruncat! În groapa de gunoi! Nu pot să-l las acolo…

Tanti Lenuța, fără întrebări, deschise larg ușa și o pofti înăuntru. Îi dădu o pătură uscată, un ibric cu apă caldă, și aprinse un reșou prăpădit.

— Nu pot să sun la poliție. Mi-e frică, tanti… ăștia cred că l-am furat.

— Știu, copila mea… Dar nu-l putem ține aici. Dacă moare, ne bagă la pușcărie pe amândouă.

Dana se strânse în jurul copilului, care acum tăcea, epuizat.

— Atunci o să-l țin cu mine. O să am grijă de el. Jur.

— N-ai cum, fată dragă… Tu n-ai ce mânca nici pentru tine.

— O să muncesc mai mult. O să vând mai multe doze. O să cerșesc. Nu contează. El n-are pe nimeni. Nici eu. Suntem la fel.

Ochii bătrânei se umplură de lacrimi. În Dana nu vedea o fetiță. Vedea o femeie mică, cu un suflet uriaș.

— Bine, fata mea. Îl ascundem o vreme. Poate o să vină vremea să-l ducem unde trebuie.

Trecuseră două luni.

Bebelușul — pe care Dana îl numise Andrei — crescuse. Era încă firav, dar acum zâmbea. Zâmbea doar când o vedea pe ea. Îi recunoștea vocea. Îi simțea mirosul. Iar Dana devenise alt om. Se trezea cu noaptea-n cap, străbătea orașul pentru orice bucățică de metal. Dormea în genunchi, cu bebelușul pe piept, într-un colț al magaziei. Învățase să fure pampers din containerele de supermarket. Se ferea de poliție. Dar nu-i păsa.

Andrei era lumea ei.

Dar lumea nu e dreaptă.

Într-o zi, când se întorcea de la piață, un bărbat o opri pe trotuar. Costum scump, pantofi lustruiți. Vocea joasă, dar rece.

— Tu ești Dana?

Inima i se opri.

— Cine sunteți?

— Cineva care vrea ce-i al lui.

Apoi, din mașina parcată, coborî femeia. Aceeași femeie. Părul pieptănat, machiaj perfect, geantă de firmă. Se uita la Dana ca la un coșmar care revenise.

— Dă-mi copilul.

— Ce?! Nu! Tu l-ai aruncat! Tu l-ai lăsat în groapă!

— Era o greșeală. Nu înțelegi. Acum lucrurile s-au schimbat. Tatăl lui… e miliardarul.

Dana păli.

— Cum… cum adică?

— Nunta are loc diseară. El nu știe nimic. Iar eu… eu nu pot să apar cu un copil. M-aș face de râs. Dar dacă află altcineva… e sfârșitul carierei mele. Așa că dă-mi-l. Îți dau bani. Câți vrei.

Dana își strânse rucsacul la piept.

— Nici un ban nu valorează cât sufletul lui.

— Atunci ai ales greșit, fetițo.

Femeia făcu un semn. Bărbatul înhăță rucsacul și o trânti pe Dana la pământ. Îl smulse, deschise fermoarul, dar…

Andrei nu era acolo.

Dana izbucni în râs, chiar dacă sângele îi curgea din nas.

— Credeați că sunt proastă? Andrei nu pleacă din brațele mele decât peste trupul meu.

Se ridică, fugi, alergă cât o ținură picioarele, și se pierdu printre blocuri.

Dar nu era în siguranță. Știa că nu mai avea timp.

Seara aceea era seara logodnei. La un hotel de cinci stele, luminat ca un palat, înconjurat de reporteri și invitați cu rochii de mătase, omul anului, miliardarul Rareș Dinu, își sărbătorea viitoarea soție — chiar femeia care lăsase un copil să moară.

Dar nimeni nu știa.

Șampania curgea. Fanfara cânta. Un DJ faimos mixa. Râsete, strălucire, discursuri, viitorul.

Și tocmai atunci, în mijlocul dansului, ușa principală se deschise.

O liniște ciudată se așternu.

Toți se întoarseră.

Și au văzut-o.

O fetiță udă, murdară, cu o haină ruptă, desculță, dar cu capul sus. Ținea în brațe un bebeluș.

— Opriți tot! — a strigat, cu o voce ascuțită care a spart muzica.

Paznicii au alergat spre ea.

— Stați! — a spus Rareș, ridicând mâna.

Se apropie de fată, uimit.

— Cine ești?

Dana se uită în ochii lui.

— Nu eu contez. El contează. Privește-l. Ține-l în brațe. Simte.

Ezitant, bărbatul lua copilul în brațe. Și în clipa aia… ceva s-a rupt în el. Se uită la trăsăturile micuțului, la ochii identici cu ai lui.

— Ce înseamnă asta?

Dana indică spre logodnica lui.

— Întreab-o. Ea l-a lăsat să moară într-o groapă de gunoi.

Toată sala amuți. Femeia a albit, a încercat să zică ceva, dar nu mai putea. Rareș, cu copilul în brațe, părea să fi înțeles tot. Nu mai avea nevoie de explicații.

— Ieși afară, i-a zis rece. Petrecerea s-a terminat.

Femeia a fost escortată de paznici.

Rareș s-a întors spre Dana.

— Cum îl cheamă?

— Eu i-am spus Andrei.

— Și tu? Cine ești?

— Nimeni. Doar o fetiță de pe stradă. Dar pentru el… sunt tot ce are.

Rareș a lăcrimat. Într-un colț al sufletului, ceva vechi s-a trezit.

— Atunci de azi înainte… suntem o familie.

Trei luni mai târziu, Dana mergea la școală, cu haine curate și ghiozdan nou. Andrei avea o bonă, o cameră caldă și jucării. Rareș își schimbase viața. Nu mai era doar un om de afaceri. Era tată. Și Dana, deși nu era fiica lui biologică, devenise lumina ochilor lui.

Pentru că într-o lume crudă, uneori o fetiță flămândă și un bebeluș abandonat pot rescrie destine. Iar dragostea… dragostea adevărată nu întreabă de sânge. Ci de suflet.