O femeie firavă, într-un scaun cu rotile, lângă o fereastră murdară.

Păr alb, încâlcit, piele brăzdată de timp… dar ochii — ochii îi străpung ființa. Un fior rece îi coboară pe șira spinării. Nu a mai văzut-o niciodată. Și totuși, ceva din el știe că da.

Atras de o forță invizibilă, Andrei se apropie. Mâna îi tremură — un sentiment străin pentru un bărbat care nu își pierde niciodată controlul. Femeia își ridică încet capul, ca și cum ar răspunde unei voci pe care doar ea o aude.

Încremenește.

Nu este cea mai sănătoasă, nici cea mai îngrijită. Din contră, pare cineva pe care lumea l-a uitat de mult.

Dar când își deschide buzele…

Și îi șoptește numele…

Întreaga lume a lui Andrei se prăbușește.

Iar ceea ce îi spune apoi — spulberă tot ce credea că știe despre trecutul său.

— Andrei… copilul meu…

Glasul ei e răgușit, stins, dar în el se simte o blândețe pe care nimeni, niciodată, nu i-a arătat-o cu atâta căldură. Timpul pare să se oprească. Andrei simte că picioarele nu-l mai țin. Se agață de marginea unui scaun de plastic din apropiere și se lasă jos, fără să-i pese că sacoul Armani i se șifonează pe podeaua murdară.

— Nu… nu se poate… e o greșeală… bâiguie el, privind femeia cu ochi tulburi.

— M-am rugat în fiecare zi… să te revăd măcar o dată înainte să închid ochii… Dumnezeu mi-a ascultat ruga…

Ochii lui Andrei se umplu de lacrimi. Nu mai e milionarul rece și calculat. Nu mai e omul de afaceri care negociază hoteluri în Dubai și cumpără cu un clic apartamente în New York. E un copil speriat, cu golul acela vechi deschis din nou, ca o rană nevindecată.

— Cine… cine sunteți? întreabă, deși inima lui deja îi dă un răspuns pe care nu-l vrea.

— Eu sunt mama ta, Andrei…

Femeia începe să plângă, iar mâinile ei tremurânde se întind spre el. Andrei se ridică brusc, dând înapoi un pas. Se simte sufocat. Trage aer în piept ca și cum ar fi fost izbit de un val uriaș. Se întoarce spre directoare, care, stană de piatră, asistă la scenă cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Asta… asta nu e posibil! Ramona mi-a spus că mama mea a murit… într-un accident! Ați greșit persoana!

Femeia din scaunul cu rotile își coboară privirea. Cu mișcări lente, scoate din buzunarul halatului o batistă veche și scoate din ea o fotografie îngălbenită. Andrei o ia, tremurând. E o poză cu el, la câteva luni, în brațele unei femei tinere, frumoase, cu același zâmbet pe care acum îl vede, pal, pe chipul obosit din fața lui.

— Nu sunt moartă, dragul meu. Am fost alungată.

Și atunci, începe să vorbească.

Andrei o ascultă ore întregi, uitând de donație, de ședințe, de lumea din afară. Află cum, la douăzeci și doi de ani, Elena — mama lui — s-a îndrăgostit de un bărbat dintr-o familie influentă, un avocat tânăr, pe nume Radu Popescu. Părinții lui nu au acceptat relația, considerând-o „o amărâtă de la țară”. Când a rămas însărcinată, au făcut tot ce le-a stat în putere ca s-o îndepărteze. Radu a murit într-un accident suspect, iar Elena, rămasă singură, s-a trezit internată într-o clinică de psihiatrie pe motiv că „avea halucinații”.

— Au spus că sunt instabilă… că nu sunt aptă să cresc un copil… și mi te-au luat.

După trei ani de tratamente forțate, a fost externată, dar nimeni nu-i mai știa nimic de copil. A încercat să-l caute, dar i s-a spus că a fost adoptat de o familie. Niciodată nu a aflat că fusese crescut de Ramona, sora tatălui lui. A trăit din munci ocazionale, și-a pierdut sănătatea, speranța și, în cele din urmă, a ajuns aici, într-un cămin de stat, unde anii au trecut fără nimeni care să o caute vreodată.

— În fiecare zi mă rugam să mă ierți, chiar dacă n-a fost vina mea… Numai să te pot privi odată… și să-ți spun cât de mult te-am iubit.

Andrei se ridică, încremenit. Ochii lui sunt roșii, vocea îi tremură.

— Trebuie să plec… Am nevoie de timp…

Iese din cămin ca un om beat, urcă în mașina lui scumpă, dar rămâne cu fruntea pe volan, incapabil să pornească motorul. În mintea lui, toată viața se rescrie. Își amintește zecile de întrebări fără răspuns, fotografiile lipsă din copilărie, privirile vinovate ale Ramonei… Și acum, pentru prima dată, înțelege.

A doua zi dimineață, apare din nou la cămin, cu un avocat și un medic personal. Fără să-i pese de presă sau de ce vor spune ceilalți, o ia pe Elena din acel loc, după ce plătește toate datoriile instituției și donează bani pentru renovare. O duce acasă la el. Îi pregătește un dormitor luminos, cu vedere spre grădină, și aduce o echipă medicală care s-o îngrijească.

Ramona încearcă să-l sune. De zeci de ori. Nu-i răspunde. Într-un final, o confruntă.

— Cum ai putut să-mi faci asta? să-mi spui că mama mea e moartă, în timp ce ea trăia, singură și uitată?

— Am vrut să te protejez! izbucnește Ramona. A fost mai bine așa. Cariera ta, viața ta…

— Nu a fost mai bine. A fost mai ușor pentru tine. Nu pentru mine.

Relația lor se rupe.

În săptămânile care urmează, Andrei începe să o descopere pe Elena. Îi place ceaiul cu scorțișoară, adoră muzica lui Nicu Alifantis și citește poezii din Nichita Stănescu. Uneori plânge când ascultă „Dor de mamă”. Alteori râde cu poftă când Andrei îi aduce câte un desert pe care nu l-a mai gustat de zeci de ani.

— Asta-i prima zi în care mă simt vie, îi spune într-o seară.

— Și eu, mamă… și eu.

Într-o duminică, o duce la biserica din satul natal. Toți o privesc ciudat, dar ea ține capul sus. Pe drum, îl întreabă:

— Tu… ai pe cineva?

Andrei zâmbește amar.

— Nu… n-am avut timp. Sau curaj.

— Atunci fă-ți curaj. Meriți să fii iubit, copilul meu. Meriți o viață adevărată, nu doar un portofel plin.

Cuvintele ei rămân în mintea lui. Seara, când se întoarce acasă, deschide un plic pe care îl ținea mereu într-un sertar. O fotografie veche cu el și o femeie pe care a iubit-o, dar a pierdut-o din cauza fricii. A doua zi o caută.

Și de data asta, nu mai fuge.

Viața lui Andrei se schimbă. Nu pentru că a redobândit o mamă, ci pentru că și-a regăsit rădăcinile, sensul, inima. Elena nu va trăi veșnic. Și o știe. Dar fiecare zi cu ea e o lecție. Despre dragoste, despre iertare, despre adevăr.

Iar într-o zi, când Elena adoarme în fotoliul ei din grădină, cu soarele mângâindu-i obrajii și mâna fiului ei strânsă între degete, Andrei știe că și-a încheiat căutarea.

Și că, în sfârșit, e acasă.