Luca privește spre cei doi băieți — gemeni, de cel mult trei ani. Ochii lor îi oglindesc pe ai lui, iar expresiile lor atât de familiare îi strâng pieptul ca o menghină.

— Ei sunt…? începe el.

— Sunt ai mei, Luca… Și da… sunt ai tăi.

Cuvintele Elenei cad peste el ca o ploaie rece, spulberând orice urmă de certitudine din sufletul lui. Pentru o clipă, tot zgomotul orașului dispare. Mașinile, pașii grăbiți, claxoanele, totul se estompează. Doar inimile lor mai bat, una pentru cealaltă, una pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă destinul n-ar fi intervenit atât de brutal.

— Ai mei? repetă el, ca și cum nu ar fi în stare să înțeleagă pe deplin.

Elena dă din cap încet. Ochii i se umplu de lacrimi, dar nu fuge de privirea lui. Nu mai are forță să se ascundă.

— Am aflat că sunt însărcinată după ce am plecat… N-am vrut să plec așa, Luca. Dar a fost… complicat. Tata avea datorii la niște oameni periculoși. Începuseră să te urmărească. M-au amenințat că dacă nu dispar, îți vor face rău. Și nu puteam… nu puteam trăi știind că ți s-ar întâmpla ceva din cauza mea.

Luca simte cum sângele îi fierbe în vene. Nu de furie pe ea, ci de durere, de neputință. O apucă ușor de braț, de parcă s-ar teme că o va pierde din nou dacă strânge prea tare.

— De ce nu mi-ai spus? Aș fi făcut orice, Elena. Ai fost totul pentru mine.

— Am vrut… dar apoi a fost prea târziu. Nu aveam telefon, nu aveam bani, nu aveam unde să mă duc. Am stat o vreme în Constanța, apoi în Vaslui. M-am descurcat cum am putut. Dar când s-au născut băieții… viața s-a schimbat complet. Am muncit oriunde am prins ceva. Dar nu e ușor să fii mamă singură cu doi copii… iar când m-au dat afară din ultimul loc de muncă și n-am mai putut plăti chiria, am ajuns aici…

Se uită în jos, rușinată. Un bărbat în costum trece grăbit pe lângă ei, aruncând o privire disprețuitoare. Luca se întoarce fulgerător către el, iar privirea sa îl face pe necunoscut să grăbească pasul.

— Veniți cu mine, zice el hotărât. Acum. Nu mai stai nici măcar o secundă aici.

Elena clipeste rapid, luată prin surprindere.

— Luca, nu pot… n-am nici acte, nici haine… băieții…

— Nu-mi pasă. Totul se rezolvă. Nu mai ești singură, ai înțeles?

O ajută să se ridice, apoi îi ia rucsacul jerpelit și îl aruncă pe bancheta din spate a mașinii. Cei doi băieței îl privesc curioși, cu ochii mari, în timp ce el le zâmbește cald.

— Cum vă numiți, puișorilor?

— Filip, zice unul cu voce subțire.

— Și eu sunt Andrei! spune celălalt, ascunzându-se după mama lui.

— Filip și Andrei… frumoase nume. Vreți să mergeți cu mine să mâncăm ceva bun?

— Da! răspund amândoi în cor.

Luca conduce până la vila lui din Pipera. Imensă, luxoasă, cu grădină și piscină, locul părea până atunci doar un spațiu gol, un trofeu al succesului. Acum, cu Elena și băieții înăuntru, începe pentru prima dată să pară acasă.

Cheamă imediat un medic pediatru pentru a-i consulta pe copii, un bucătar care pregătește supă caldă și carne fragedă cu piure, și o femeie în vârstă, Maria, fostă guvernantă, care îi aduce Elenei haine curate și un duș cald.

— Ești sigur că vrei să faci asta? îl întreabă Maria în timp ce pregătește camera copiilor.

— Mai sigur ca niciodată, răspunde el privind-o pe Elena cum le citește povești băieților, cu ochii plini de iubire. E familia mea. A fost mereu.

În zilele ce urmează, Luca se ocupă personal de toate actele. Elena este dusă la un avocat care o ajută să-și recupereze identitatea pierdută, iar cei doi copii sunt înregistrați ca fiind ai amândurora. Testele ADN confirmă fără îndoială ceea ce sufletul lui Luca știa deja.

Încetul cu încetul, Elena reînvață să zâmbească. Nu mai trebuie să se uite peste umăr, nu mai trebuie să se teamă de ziua de mâine. Într-o dimineață, stând la cafenea în curte, îl întreabă cu o voce joasă:

— De ce faci toate astea? După tot ce s-a întâmplat… ai putea să mă urăști.

Luca îi ia mâna și i-o duce la buze.

— Pentru că te iubesc. Pentru că n-am încetat niciodată. Și pentru că acum știu că viața fără tine n-are niciun sens.

Elena plânge în brațele lui. Nu de tristețe, ci de ușurare, de recunoștință, de iubire pură. Știe că tot ce a fost greu în viața ei a fost doar un drum lung care ducea înapoi la el.

Trei luni mai târziu, în grădina casei, cu prietenii apropiați și câteva rude, Luca și Elena își unesc destinele în fața unui preot. Cei doi băieți le duc verighetele, îmbrăcați în costume mici, asortați cu tatăl lor.

Luca se apleacă și le șoptește:

— Sunteți cei mai frumoși băieți din lume. Tati vă iubește enorm.

Filip zâmbește și îl strânge de mână.

— Și noi te iubim, tati.

Viața lor nu mai e perfectă, dar e plină. Cu dimineți în care se aud râsete de copii, cu seri în care mirosul de prăjituri coapte umple casa, cu zile în care trecutul nu mai doare, iar viitorul nu mai sperie.

Și undeva, în inima Bucureștiului, acolo unde într-o zi răcoroasă de luni destinul i-a reunit, stă acum un panou de campanie umanitară, lansată de Fundația „Inimă pentru Inimi”, condusă de Elena și Luca, pentru sprijinirea mamelor singure.

Pe panou, o imagine simplă: o mamă care ține de mână doi copii și un bărbat în costum care îi privește cu drag. Iar dedesubt, un mesaj:

„Când iubești cu adevărat, nu întrebi de ce. Întrebi cum pot ajuta.”

Povestea lor devine inspirație. Nu doar pentru cei care au pierdut speranța, ci și pentru cei care cred că tot ce e pierdut nu se mai poate recupera. Pentru că uneori, viața îți dă o a doua șansă. Iar când ai curajul s-o accepți, minuni se pot întâmpla.