Fedir Petrovics a visat de mult să ajungă la cimitir pentru a vizita mormântul fiului său drag. Din păcate, sănătatea sa nu i-a permis să îndeplinească această dorință mult timp.

Pregătise vopseaua și uneltele necesare cu ceva timp înainte și în acea dimineață se simțea un pic mai bine. După ce a mâncat micul dejun, a început să se pregătească pentru vizită.

Cu două luni înainte, Fedir a observat că gardul care înconjura mormântul fiului său era deteriorat, iar poarta mică stătea strâmb. Era de înțeles, având în vedere că trecuseră aproape zece ani de când îl îngropase pe Saska, fiul său.

Ceea ce mulți nu știau era că Saska nu era fiul de sânge al lui Fedir Petrovics. După douăzeci de ani de căsnicie fără copii, el și soția sa deciseseră să adopte un copil de la orfelinat.

Acolo, văzuseră un băiețel subțirel de aproximativ cinci ani care privea trist înainte. Era o imagine care i-a răscolit inima lui Fedir.

Curiozitatea l-a împins să întrebe de ce stă acel copil singur. Cineva i-a spus că Saska este un caz special. Fusese adus de mama lui cu șase luni în urmă într-un moment foarte emoționant.

Băiatul nu putuse fi convins să se despartă de mama sa și, de atunci, trăia într-o izolare plină de tristețe. Oricare încercare de a-l apropia de cineva fusese zadarnică.

Fedir și soția sa au decis pe loc că vor putea restaura speranța în inimioara acestui copil. Au petrecut timp cu Saska, au mers la plimbare, l-au îndemnat să se bucure de înghețată și plimbatul în leagăn, dar expresia sa rămânea aceeași, lipsită de vitalitate.

Pe parcursul unui an întreg, băiatul și-a păstrat rezervarea, până într-o seară când s-a apropiat de Fedir și l-a întrebat cu o voce tremurândă dacă ei chiar nu îl vor părăsi niciodată.

Fără să ezite, Fedir a răspuns cu tandrețe asigurându-l că nu se va întâmpla niciodată așa ceva. Din acel moment, relația lor a fost de nedespărțit și pentru toți cei care îi cunoșteau, nu mai conta faptul că nu aveau legături de sânge.

Saska era mândria părinților săi. Se descurca bine la școală și apoi a continuat studiile la o școală militară. Spre deosebire de mulți alți tineri din sat, Saska a ales să-și continue educația, iar acest lucru a adus bucurie și mândrie în sufletele părinților săi adoptați.

Întotdeauna, când se întorcea acasă pentru permisie, se dedică ajutorării părinților, nu doar să-și regăsească odihna. Tovarășii de sat îi privea cu invidie relația caldă și armonioasă dintre ei.

Saska a ales să își continue cariera militară. Cu toate acestea, serviciul în locuri periculoase le-a provocat părinților multă grijă, mai ales când copilul lor nu mai trimitea vești.

Din păcate, când sănătatea nu i-a mai permis să ia parte la activitățile militare, fiul lor s-a întors acasă. Deși aparent sănătos, tristețea s-a instaurat în inima sa și în final s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu au descoperit cauzele la timp și Saska nu a supraviețuit.

Moartea fiului a fost urmată de dispariția soției lui Fedir Petrovics, lăsându-l îndurerat și singur. Prietenul său de nădejde, câinele Bujan, a rămas alături de el. Era un câine bătrân, dar loialitate sa nu cunoștea limite.

Într-o zi, Fedir a decis că își va repara gardul de la mormântul din cimitir și l-a întrebat pe Bujan dacă vrea să îl însoțească. Câinele părea să înțeleagă și dădea din coadă bucuros.

Cimitirul se afla la marginea satului, astfel că drumul până acolo era lung. Oamenii din sat, ca de obicei, îl salutau prietenos, dar Maria Stepanivna a fost cea care l-a întrebat de sănătate și i-a sugerat să ceară ajutor pentru muncă. Întristat, Fedir a răspuns că nu are pe cine să se bazeze.

Ajungând în cimitir, Fedir a oftat constatând dezordinea lăsată în urmă de o furtună recentă și a început să strângă crengile. Planurile lui de reparație s-au oprit însă când Bujan a început să sape în pământ cu febrilitate.

Curiozitatea l-a împins pe Fedir să vadă ce găsise câinele său și a descoperit o cutie de carton îngropată. Cutia era recent plasată acolo și Fedir a decis să o deschidă.

Înăuntru găsise un bebeluș, o fetiță micuță care deschidea gura, dar părea fără putere să strige. O luase în brațe și a fugit cât a putut de repede pentru a o salva.

Acțiunile lui rapide au adus ajutorul ambulanței și al poliției, iar fetița a fost salvată. Un bărbat, bunicul recunoscător al copilului, a mulțumit și a ridicat un monument nou pentru familia lui Fedir.

Bătrânul a plecat liniștit din această lume, lăsând în urmă amintirea bunătății sale și a loialității sale, care a fost urmată doi ani mai târziu de câinele său fidel, Bujan. Povestea lor a rămas în inima satului și a devenit un exemplu de cum bunătatea unui om poate schimba viețile altora.

Acum, vă invităm cu căldură să ne împărtășiți gândurile și experiențele voastre! Ce înseamnă pentru voi bunătatea și cum v-a afectat viața? Așteptăm cu nerăbdare comentariile voastre!