UN OM AL STRAZII MI-A CERUT SA-I CUMPAR O CAFEA – CATEVA ORE MAI TARZIU, S-A ASEZAT LANGA MINE LA CLASA INTAI

Zburam spre casă ca să-mi cunosc pentru prima dată viitorii socri.

Înainte de zbor, m-am oprit la o cafenea din apropierea aeroportului, preferând atmosfera caldă și agitată în locul sălii sterile de așteptare. În timp ce savuram cafeaua, un bărbat în haine ponosite a intrat ezitant, cerând politicos clienților o băutură caldă. Hainele lui uzate și privirea obosită povesteau despre o viață grea.

Când a ajuns la masa mea, l-am întrebat ce vrea.

— Blue Mountain din Jamaica, a spus rușinat. Era cea mai scumpă cafea de pe meniu. L-am întrebat de ce o vrea pe aceea.

— Azi e ziua mea… și mi-am dorit dintotdeauna s-o încerc.

Ceva în sinceritatea lui m-a mișcat profund. I-am cumpărat cafeaua și o felie de tort — pentru că, la urma urmei, ce-i o aniversare fără tort? Apoi l-am invitat să stea cu mine, iar el a început să-mi spună povestea lui: pierderi, trădări, ghinion… fără victimizare, doar adevăr dureros.

Înainte să plec, i-am întins 500 de lei. A încercat să refuze, dar i-am zâmbit:
— E din partea mea. La mulți ani!

Câteva ore mai târziu, a venit momentul îmbarcării. Eram în clasa întâi, loc rezervat de logodnica mea, Cătălina, care insista să mă răsfăț pentru că urma să-i cunosc părinții. Eram tensionat, mai ales din cauza tatălui ei, pe care mi-l descrisese ca fiind sever și greu de impresionat.

M-am așezat și tocmai mă linișteam, când l-am văzut urcând în avion. Același bărbat. Dar nu mai purta hainele rupte. Acum avea un costum impecabil, pantofi lustruiți și un ceas scump la încheietură. S-a uitat la mine, a zâmbit și m-a întrebat calm:

— Pot să mă așez aici?

Am înghețat. Nu reușeam să procesez.
— Ce… ce se întâmplă?

S-a lăsat pe spate și a zâmbit:
— Să zicem că a fost… un test.

— Un test? Ce fel de test? am întrebat confuz.

A scos un carnețel din servietă.
— Mă numesc Dorel. Sunt tatăl Cătălinei.

Am înlemnit.
— Dorel? Tatăl Cătălinei? Cel pe care trebuie să-l cunosc azi?

— Exact, spuse zâmbind.
— Eu am o regulă: nu mă bazez pe cineva doar pentru că zâmbește frumos la cină. Vreau să știu cum tratează un necunoscut, un om care nu are nimic de oferit. Iar tu… ai trecut prima probă.

— Prima? câte sunt?

Mi-a întins pixul și o pagină albă:
— Scrie-i Cătălinei o scrisoare. Spune-i de ce o iubești, de ce vrei s-o iei de soție și cum o vei proteja. Nu analiza prea mult. Fii sincer.

Am inspirat adânc și am început să scriu. La început, greoi. Dar apoi cuvintele au început să curgă. I-am spus cât de complet mă face să mă simt, cât de mult contează pentru mine zâmbetul ei, cum vreau să construim o viață plină de încredere și bucurie. Când am terminat, mâna îmi tremura, dar sufletul îmi era mai ușor.

Dorel a citit în tăcere, apoi mi-a zâmbit.
— Ai trecut și de partea a doua. Bine ai venit în familie.

La aterizare, eram epuizat. Drumul până la casa Cătălinei a fost tăcut, dar plin de emoții. Mama ei, Maria, m-a primit cu căldură. Frații și sora ei erau prietenoși. Dorel însă, păstra o atitudine serioasă.

Cina a fost politicoasă, dar tensionată. Toți vorbeau, dar Dorel doar asculta, evaluând în tăcere. Mă simțeam judecat la fiecare cuvânt. Spre final, și-a lăsat paharul jos și a spus:

— Ai făcut bine, Andrei. Mi-ai arătat cine ești cu adevărat. Asta contează.

Cătălina mi-a strâns mâna pe sub masă și mi-a șoptit:
— Am știut mereu că ești cel potrivit.

— O să te îngrijească bine, i-a spus Dorel fiicei sale. Ai binecuvântarea mea.

Eram copleșit de bucurie. Dar mai era ceva nespus. După cină, ajutând la strâns, am văzut pe tejghea o chitanță. De la cafeneaua de dimineață. Nu era doar pentru cafea. Scria clar: „Donație extra — 500 RON”.

— Ce e asta? am întrebat-o pe Cătălina.

— E modul tatei de a încheia cercul, mi-a spus ea cu un zâmbet misterios.

— Cum adică?

— Banii pe care i-ai dat… i-a donat personalului cafenelei, imediat ce ai plecat. Și da… eu i-am spus tot. I-am dat detalii despre zborul tău. Toată „povestea” a fost gândită. Nu a fost vorba doar despre o cafea. A fost despre caracter.

Am înțeles în acel moment că nu mă căsătoream într-o familie obișnuită. Ci într-una care punea preț pe omenie, pe generozitate, pe cum tratezi un suflet fără nume. Și că, înainte să te primească… vor să știe cine ești cu adevărat.