Andrei simțea cum i se strânge inima în piept. O tăcere apăsătoare coborâse între el și femeia cu care împărțise cândva jurăminte. Se simțea ca un străin în propria casă, dar nu era momentul pentru certuri. Avea de protejat ceva mai important decât orgoliul său: propria fiică.

Raluca ieși din baie cu obrajii roșii de la apa fierbinte, părul ud curgându-i pe umeri. Purtând un halat vechi, dar curat, părea o umbră a copilului vesel din amintirile lui Andrei. O privire, o singură privire în ochii ei și înțelese. Fusese rănită, poate nu doar fizic, ci și mai adânc, în locuri unde durerea nu se vede, dar lasă urme pe viață.

— Vrei să vorbim, draga mea? întrebă el cu blândețe.

Ea dădu din cap și se așeză pe canapeaua de lângă sobă, trăgând halatul mai strâns pe ea. Tremura puțin, dar nu de frig.

— După ce ai plecat… a început ea, dar vocea i se frânse.

Andrei îngenunche lângă ea, îi luă mâinile în ale lui și așteptă.

— După ce ai plecat… mama s-a schimbat. La început plângea mult, apoi s-a răcit. Mereu nemulțumită. Orice făceam, nu era bine. A început să iasă din ce în ce mai des… și să se întoarcă târziu. Cu mirosuri de parfumuri care nu-i aparțineau.

Andrei înghiți în sec, dar nu spuse nimic. Raluca continua, cu glasul tot mai stins.

— Apoi a apărut el. Marius. Zicea că e prieten de familie, că vrea doar să ne ajute. Dar mama îl lăsa să rămână peste noapte. Și când nu eram cuminte, îmi spunea că trebuie să învăț lecția. Că sunt o povară. Că merit să fiu „pedepsită”. A fost ideea lor să dorm în grajd. Să nu mai „îi încurc” în casă.

Ochii lui Andrei s-au umplut de lacrimi, dar s-a forțat să rămână calm.

— Te-a atins? întrebă el, aproape în șoaptă.

— Nu… Nu a apucat. Odată a încercat, dar am țipat și am fugit în pădure. Când m-am întors, mama m-a închis în cotețul porcilor. Zicea că trebuie să învăț respectul.

Andrei s-a ridicat brusc, simțind cum sângele îi fierbe în vine. Își luă telefonul și formă numărul poliției, dar mâna Ralucăi îl opri.

— Nu încă… Nu vreau scandal. Nu vreau să ajung pe la televizor sau să râdă satul de mine. Vreau doar să plecăm. Doar noi doi.

— O să plecăm, îi promi­se el. Dar adevărul trebuie să iasă la iveală. Cei care ți-au făcut asta nu pot rămâne nepedepsiți.

În acel moment, Lidia intră în cameră cu o cană de ceai în mână. Când îi văzu pe amândoi, tresări.

— Ce faci? Cu cine vorbești?

— Cu poliția, răspunse Andrei, privind-o drept în ochi. Am destule motive să te reclam pentru rele tratamente aplicate minorului și complicitate la abuz psihologic. Pregătește-te să răspunzi pentru tot.

Femeia se înroși, apoi albi la față.

— Ești nebun! Nu știi prin ce-am trecut! N-ai fost aici! M-am descurcat cum am putut!

— Ai avut un copil în grijă. Și ai ales să o tratezi ca pe un câine. Mai rău decât atât! Nu există scuză pentru asta.

Ușa se deschise brusc, iar în prag apăru Marius, cu o bere în mână și privirea tulbure.

— Ce-i cu scandalul ăsta? Cine te crezi tu să urli în casa asta?

Andrei făcu un pas spre el, calm, dar ferm.

— Mă cheamă Andrei Dobre. Sunt tatăl Ralucăi. Și acum e timpul să pleci. Definitiv.

Marius râse batjocoritor.

— Hai, lasă gluma, veterane. Cine te mai crede pe tine?

Dar râsul i se opri când Andrei scoase legitimația militară și o flutură în fața lui.

— Știu să trag. Și mai ales știu să-mi apăr copilul.

În tăcerea care căzu peste cameră, se auzi sunetul unei mașini de poliție oprindu-se în fața casei. Raluca oftă ușurată, iar Lidia se prăbuși pe scaun, înfrântă.

Au urmat zile grele. Anchete, declarații, ochi curioși din partea vecinilor. Dar Andrei nu s-a clintit. A fost prezent la fiecare interogatoriu, a angajat un avocat bun și a făcut plângere oficială împotriva soției și a iubitului ei. Raluca a fost evaluată psihologic și, în ciuda traumei, specialiștii au confirmat: era o fată puternică, cu mari șanse de recuperare, dacă era susținută cum trebuie.

Lidia a primit o condamnare cu suspendare, dar i s-a interzis contactul cu fiica ei. Marius însă a fost arestat pentru tentativă de abuz și violență psihologică.

Andrei și Raluca s-au mutat într-un apartament modest în Ploiești. Tatăl își găsi de lucru la o firmă de pază, iar Raluca se înscrise la un liceu cu profil artistic. Avea talent la desen și, cu sprijinul tatălui ei, începu să-și exprime durerea prin culori și forme.

Într-o seară de toamnă, pe când picta un apus în camera ei mică, Andrei intră cu două ceaiuri în mâini.

— Uite, artista mea. Pauză de hidratare.

— Mulțumesc, tati, zise ea zâmbind. Azi am primit nota zece. Profa a zis că lucrarea mea exprimă „tristețe în transformare”.

— Asta pentru că știi să transformi suferința în ceva frumos, îi răspunse el, mângâind-o pe creștet.

— Crezi că într-o zi o să uit tot ce s-a întâmplat?

Andrei o privi în ochi, cu blândețea aceea dureroasă a părinților care n-au fost acolo când trebuia.

— Nu. Dar n-ai nevoie să uiți. Trebuie doar să înveți să trăiești fără să te mai doară. Și eu o să fiu lângă tine, fiecare pas.

Raluca îl îmbrățișă, strâns, tremurând ușor.

— Mi-a fost așa dor de tine…

— Și mie, copila mea. Dar acum suntem împreună. Și nimeni nu ne mai desparte.

Ani mai târziu, Raluca avea să organizeze prima ei expoziție de pictură. Sala era plină, iar în centrul expoziției trona o lucrare specială: un portret al unui bărbat în uniformă, cu un zâmbet blând și ochii umezi de emoție. Lângă el, o fetiță ținându-l de mână, privind încrezătoare spre viitor.

Lucrarea se numea „Întoarcerea”.

Când un reporter local a întrebat-o ce reprezintă tabloul, Raluca a zâmbit și a spus simplu:

— Reprezintă ziua în care viața mea a început cu adevărat. Ziua în care tatăl meu s-a întors nu doar acasă, ci și în inima mea. Restul? Restul a fost doar noapte. Dar el a aprins lumina. Și nu s-a mai stins niciodată.

Final.