— Ce… ai spus?…

Băiatul își strânge brațele în jurul stomacului, ca și cum cuvintele pe care le-a spus îl dor mai tare decât frigul ploii. Buzele îi tremură și ochii îi rămân fixați pe piatra rece din fața lui, de parcă acolo se află singura dovadă a adevărului său.

— Am auzit-o, șoptește el. Ieri. Și azi dimineață. Vorbea încet, de parcă ar fi obosită… dar era ea. A spus numele meu. A spus „Eli, ajută-mă”.

Numele îl lovește pe bărbat în piept. Eli. Un nume simplu, curat, care nu ar trebui să fie asociat cu groaza. Dar vocea copilului are o claritate îngrozitoare, aceea pe care o au oamenii care nu mai au nimic de pierdut.

— Copile… încearcă el să spună, încercând să-și găsească aerul, poate ai auzit altceva. Poate ai visat…

— Domnule, îl întrerupe Eli, ridicând privirea. Am dormit aici, lângă mormânt. Trei nopți. Tata m-a dat afară. Mama a fost îngropată acum patru zile, dar eu știu ce am auzit. O aud din nou în fiecare noapte. Strigă prin pământ, dar nimeni nu o ascultă.

Cuvintele lui sunt simple. Prea simple ca să fie inventate.

Bărbatul simte cum o durere surdă se ridică în gâtul lui. Gândul îl izbește: dacă ar fi existat cea mai mică șansă ca soția lui să fie încă vie… dacă cineva i-ar fi spus asta ieri… azi… ar fi sfâșiat pământul cu mâinile goale.

Se apleacă lângă copil, lăsând genunchii să atingă noroiul rece.

— Eu mă numesc Daniel, spune el. Nu o să te las singur. Spune-mi tot ce ai auzit exact.

Eli clipește, ca și cum nu ar fi obișnuit ca cineva să-l creadă. Își trece mâinile prin părul ud și murdar, iar vocea îi devine o suflare caldă în aerul rece.

— Când au închis sicriul, am vrut să strig că ea se mișcase. Dar tata m-a tras de mână și mi-a zis să tac, că sunt speriat și că îmi imaginez. Apoi, noaptea după înmormântare, am dormit aici. Ploua tot așa. La un moment dat… am auzit o bătaie. Una singură. De sub pământ. A doua zi, am auzit un gemăt și… și vocea ei. Era stinsă, dar era a ei. A spus numele meu.

Daniel simte cum inima i se răsucește în piept. Ploaia se întețește, ca și cum cerul însuși ar vrea să acopere ce urmează.

— Băiete… dacă ceea ce spui e adevărat… atunci trebuie să acționăm acum. Ai auzit-o azi?

— Da, șoptește Eli. Acum o oră. A spus „întuneric”… și a lovit de două ori.

Daniel se ridică brusc. Respirația i se accelerează, iar șocul lasă loc unei hotărâri crude, primare. Durerea pentru soția lui se contopește cu o furie mută pe injustiția lumii.

— Trebuie să chemăm pe cineva, spune el. Pe cineva care poate deschide mormântul. Dar nu știu dacă ne vor crede…

Eli își mușcă buza, tremurând.

— Nimeni nu mă crede, repetă el. Dar tu… tu m-ai ascultat. Și dacă nu o mai aud… dacă nu mai poate vorbi…?

Cuvintele copilului îi sfâșie sufletul.

Daniel ia o decizie.

— Atunci nu mai cerem nimănui. Facem noi. Acum.

Se uită în jur. Cimitirul este aproape pustiu. Doar ploaia și câteva ciori care își scutură penele pe crucile vechi. În depărtare, cabana gardianului stă întunecată.

— Trebuie să găsim unelte, spune Daniel. O lopată. Măcar una.

Eli se ridică repede, plin de o energie ciudată, aproape dureroasă.

— Știu unde sunt, spune el. În spatele cabanei, lângă gard.

Daniel îl urmează. Noroiul se lipește de pantofii lui, hainele îi sunt ude până la piele, dar nimic nu-l oprește. Gândul îl arde: dacă e adevărat? dacă chiar o femeie încă respiră acolo, sub pământul rece?

Ajung la spatele cabanei. Acolo, sub o copertină improvizată, sunt două lopeți, o rangă și unelte ruginite. Daniel ia o lopată și o privește. Greutatea ei pare o povară și o salvare în același timp.

— O luăm pe asta, spune el. Tu stai lângă mine. Când îți spun să te dai înapoi, te dai înapoi imediat. Înțelegi?

Eli dă din cap.

Se întorc la mormânt. Ploaia lovește pământul cu o intensitate aproape violentă. Daniel strânge lopata în mâini și se pregătește.

Dar înainte să înceapă, o bătaie, aproape imperceptibilă, răsună prin ceață.

Daniel îngheață. Ploaia face totul confuz, dar sunetul nu este al ploii. Nu este al vântului.

Este sub pământ.

Eli izbucnește în plâns, dar nu un plâns obișnuit — e un plâns înăbușit de speranță și groază.

— V-am spus, domnule… v-am spus că e ea…

Daniel nu mai ezită. Înfige lopata cu furie în pământ, smulgând brazdă după brazdă. Eli îl ajută cum poate, aducând bucăți de pământ la o parte cu mâinile goale, fără să-i pese că unghiile i se rup.

Pământul devine tot mai moale, dar și mai greu. E îmbibat de apă. Fiecare lovitură de lopată este o rugăciune murdară.

— Daniel… spune Eli la un moment dat, cu voce fragilă. Dacă nu mai are aer?

— Atunci ne grăbim, răspunde el printre dinți, continuând să lovească pământul.

Pe măsură ce sapă, bătăile devin mai clare.

Două.
Apoi una.
Apoi două, din nou.

Un cod. Un strigăt.

Daniel tremură. O urmă de spaimă primară îi învăluie mintea. Este imposibil. Dar sunetul este real.

Se aude.

Când lopata lovește ceva tare, Daniel încremenește. Sunetul este sec.

— Sicriul… spune el, aproape fără voce. Am ajuns.

Eli cade în genunchi și își pune mâna pe lemn. Lovituri slabe vin de dedesubt.

— Mama… spune el, cu glas sfâșiat. Sunt aici… sunt aici…

Daniel ia ranga. O înfige sub capacul sicriului, dar lemnul este umflat, alunecos și rezistent. Se luptă. Mușchii îi ard. Ploaia îi intră în ochi. Pământul îi trage picioarele.

Și apoi, un trosnet.

Un colț al sicriului cedează.

Din interior se aude o respirație—o respirație slabă, ca un foșnet. Daniel înlătură bucățile de lemn cu o disperare aproape animalică, până când un spațiu se deschide.

Ochii ei sunt acolo.

Deschiși.

Vii.

Pline de teroare.

Dar vii.

Eli izbucnește într-un țipăt de bucurie și se agață de marginea sicriului.

Daniel, tremurând, o apucă pe femeie sub umeri și o ridică încet. Femeia geme, abia conștientă. Răsuflarea ei este slabă, dar prezentă.

O întinde pe pământul ud, iar Eli se cuibărește lângă ea, tremurând de plâns.

— Mamă… mamă, sunt aici… Sunt aici…

Femeia își ridică ușor mâna, atingând obrajul copilului. Vocea ei iese ca o suflare prelungă.

— Eli… n-am crezut… n-am crezut că mă mai auzi… că mă mai găsești…

— Te-am auzit în fiecare noapte, spune copilul. Nu te-am lăsat. Nu te las.

Daniel stă lângă ei, incapabil să-și ia ochii de la femeia care respiră în fața lui. Se simte sfâșiat pe dinăuntru, pentru că durerea și miracolul se lovesc în el cu aceeași forță.

— Trebuie să chemăm o ambulanță, spune el, ridicând telefonul. Să te ducem la spital. O să fii bine.

Femeia îl privește. Ochii ei sunt goi de forțe, dar plini de recunoștință.

— Cine… sunteți?

— Un om care a pierdut pe cineva, spune Daniel. Și care nu putea lăsa un copil să piardă și el.

Eli îl privește cu ochii mari și roșii, ca și cum Daniel ar fi schimbat legea lumii.

— V-a trimis Dumnezeu, șoptește el. Așa cred eu.

Daniel își simte pieptul strâns. Nu are puterea să răspundă. În schimb, pune telefonul la ureche și vorbește cu o voce tremurată, grăbită.

Ambulanța ajunge în zece minute.

Zece minute în care femeia respiră cu greutate, dar îl ține pe Eli de mână. Zece minute în care Daniel stă lângă ei, cu ploaia curgându-i pe față, dar simțind pentru prima dată în multe zile că aerul nu-l mai sfâșie când intră în plămâni.

Paramedicii o preiau. Eli vrea să urce în ambulanță, dar pare speriat să nu-l lase pe Daniel în urmă.

— Du-te cu mama ta, spune Daniel, atingându-i umărul. Eu sunt bine. O să vin la spital. Promit.

— Promiteți? întreabă Eli, cu voce tremurată.

— Promit, spune Daniel. Ești un băiat puternic. Ai salvat o viață. Să nu uiți asta niciodată.

Ambulanța pleacă. Girofarurile se reflectă în bălți, luminând crucile.

Cimitirul rămâne tăcut.

Daniel rămâne în mijlocul locului pe care tocmai l-a deschis, cu hainele ude, cu mâinile murdare și cu o durere în suflet care începe, pentru prima dată, să-și lase colțurile.

Se uită la mormântul soției sale, la câțiva metri distanță. Se apropie încet. Își pune palma pe piatra ei rece.

— Dacă aș fi avut o singură șansă ca a ei… o singură voce… aș fi săpat și eu. Aș fi făcut orice.

Închide ochii.

Pentru prima oară, lacrimile curg fără să-l rupă pe dinăuntru.

După câteva minute, își îndreaptă spatele. Nu fuge de durere. O poartă cu el, dar altfel. Mai drept. Mai viu.

Plecând din cimitir, vede două lopeți sprijinite una de alta. Le ia și le pune la locul lor, în spatele cabanei. Apoi se oprește, respiră adânc și iese pe poarta mare.

În ploaia gri a dimineții, Daniel simte ceva ce nu a mai simțit de mult.

Nu pace.

Dar un început.

O fărâmă.

Un pas mic spre lumină.

Și promisiunea pe care o are de ținut.