Nu mai auzisem de fiica mea vitregă, Alexia, de o vesnicie, așa că atunci când m-a invitat la cină, am crezut că poate este momentul în care ne împăcăm în sfârșit. Dar nimic nu m-ar fi pregătit pentru surpriza pe care o pregătise pentru mine la acel restaurant.

Mă numesc Rufus, am 50 de ani și am învățat să trăiesc cu multe de-a lungul anilor. Viața mea a fost destul de constantă, poate prea constantă. Lucrez într-un birou liniștit, locuiesc într-o casă modestă și îmi petrec majoritatea serilor cu o carte sau urmărind știrile la televizor.

Un bărbat în vârstă mijlocie citind o carte | Sursa: Midjourney
Nimic prea palpitant, dar mereu am fost de acord cu acest lucru. Singurul lucru pe care nu l-am priceput niciodată este relația mea cu fiica mea vitregă, Alexia.

Fusese un an liniștit – sau poate chiar mai mult – de când nu mai auzisem nimic de la ea. Niciodată nu am avut o conexiune strânsă, nu de când m-am căsătorit cu mama ei, Lilith, când ea încă era o adolescentă.

Ea mereu a păstrat o distanță, și cred că, în timp, am încetat să mai fac și eu eforturi. Dar am fost surprins când m-a sunat într-o zi, sunând atât de veselă.

O femeie vorbind la telefon | Sursa: Midjourney
„Salut, Rufus,” mi-a spus ea, vocea ei suna aproape prea însuflețită, „Ce zici de o cină împreună? Există un restaurant nou pe care vreau să-l încerc.”

La început, nu știam ce să spun. Alexia nu mai avusese nicio veste de mult. Era asta modul ei de a repara relația noastră? Încercarea de a construi o punte între noi? Dacă da, eram de acord cu asta.

De ani de zile, asta îmi doream. Vroiam să simt că suntem o formă de familie.
„Sigur,” am răspuns, sperând la un nou început. „Spune-mi doar unde și când.”

Restaurantul era sofisticat – mult mai sofisticat decât eram obișnuit. Mese cu lemn închis, lumină difuză și ospătari îmbrăcați în cămăși albe și curate. Alexia era deja acolo când am ajuns, arăta… diferit. A zâmbit la mine, dar nu a ajuns la ochii ei.

„Salut, Rufus! Ai ajuns!” m-a salutat ea și exista acea energie ciudată în jurul ei. Era ca și cum ar fi încercat prea tare să pară relaxată. M-am așezat în fața ei, încercând să citesc situația.

„Deci, cum ai fost?” am întrebat, sperând la o conversație reală.
„Bine, bine,” a spus ea repede, studiind meniul. „Tu? Totul e în regulă cu tine?” Tonul ei era politicos, dar distant.

„La fel ca întotdeauna,” i-am răspuns, dar ea nu mă asculta. Înainte să pot întreba ceva altceva, ea a chemat ospătarul.
„Vom lua homarul,” a spus ea zâmbindu-mi repede, „Și, de asemenea, poate și friptura. Ce zici?”

Am clipit, puțin luat prin surprindere. Nici nu apucasem să mă uit la meniu, dar ea deja comanda cele mai scumpe lucruri. Am dat din umeri. „Da, sigur, ce îți place.”

Dar întreaga situație părea ciudată. Părea nervoasă, se agita în scaun, se uita la telefon din când în când și îmi răspundea pe scurt.
În timpul mesei am încercat să îndrept conversația spre ceva mai profund, ceva semnificativ. „A trecut mult timp, nu-i așa? Mi-a fost dor să mai stăm de vorbă.”

„Da,” a mormăit ea, aproape că nu s-a uitat la mine când a vorbit. „Am fost ocupată, știi cum e?”

„Destul de ocupată ca să dispări un an de zile?” am întrebat jumătate în glumă, dar tristețea din vocea mea era greu de ascuns.
M-a privit pentru câteva secunde, apoi și-a întors privirea către farfurie. „Știi cum e. Muncă, viață…”

Ochii ei continuau să se uite în jur ca și cum ar fi așteptat pe cineva sau ceva. Am continuat să încerc, să o întreb despre serviciul ei, prietenii, orice ca să menținem conversația, dar nu-mi dădea mult. Răspunsuri scurte, fără contact vizual.

Cu cât ne-am tot așezat acolo, cu atât am simțit că intru într-o poveste în care nu eram menit să fac parte.

Apoi a venit nota de plată. Am întins mâna automat să o iau, scoțând cardul, gata să plătesc așa cum era stabilit. Dar chiar înainte să-l înmânenez, Alexia s-a apropiat de ospătar și i-a șoptit ceva. Nu am reușit să prind cuvintele.

Înainte să pot întreba, ea mi-a zâmbit rapid și s-a ridicat în picioare. „Mă întorc imediat,” a spus ea, „Trebuie doar să merg la toaletă.”

Am urmărit-o cum se îndepărta, simțind cum mi se strânge stomacul. Ceva nu era în ordine. Ospătarul mi-a înmânat nota de plată și inima mi-a sărit când am văzut totalul. Era imens — mult mai mult decât mă așteptam.

Privirea mi-a trecut spre toaletă, jumătate întorcându-se și așteptând ca Alecia să se întoarcă, dar nu s-a întors.
Au trecut câteva minute. Ospătarul planea asupra mea așteptând ceva. Cu un suspin, i-am dat cardul, înghițind dezamăgirea. Ce se întâmplase acolo? Chiar reușise să… plece?

Am plătit, simțind un nod în piept. Pe măsură ce mă îndreptam spre ieșire, un val de frustrare și tristețe m-a copleșit. Tot ce voiam era șansa de a ne reconecta, de a vorbi cum nu mai făcusem înainte. Și acum, părea că am fost folosit pentru o cină gratuită.

Dar chiar când am ajuns la ușă, pregătit să plec, am auzit un sunet în spatele meu.

M-am întors încet, nesigur ce urma să se întâmple. Stomacul meu era încă strâns în noduri, dar când am văzut-o pe Alexia acolo, am rămas fără cuvinte.

Ținea în mână un tort enorm, zâmbind ca un copil care reușise să facă cea mai tare farsă, iar în cealaltă mână avea un buchet de baloane care se lăsau în sus și în jos deasupra capului ei. Am clipit, încercând să înțeleg ce se întâmplă.

Înainte să pot spune ceva, ea a zâmbit la mine și a spus într-un glas vesel: „Vei fi bunic!”

Pentru o secundă, am rămas acolo în picioare, dezorientat, cu mintea mea încercând să se prindă de cuvintele ei. „Un bunic?” am repetat, simțind că am pierdut ceva important.

Vocea mea a crăpat puțin. Era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud și nu știam dacă înțelesesem corect.
Ea a râs, ochii ei strălucind de acea energie nervoasă pe care o avea și în timpul cinei.

Doar că acum totul avea sens. „Da! Am vrut să te surprind,” a spus ea, dând un pas în față și ținând tortul ca pe un trofeu. Era alb cu înghețată albastră și roz, iar pe partea de sus scria cu litere mari, „Felicitări, bunicule!”

Am clipit din nou, încercând să-mi înțeleg propriile cuvinte. „Așteaptă… tu ai planificat asta?”

Ea a făcut din cap, baloanele învârtindu-se pe măsură ce își schimba greutatea de pe un picior pe altul. „Am lucrat cu ospătarul toată ziua! Am vrut să fie special. De aceea am dispărut mereu – nu te părăseam, jur. Vroiam să-ți ofer surpriza vieții.”

Simțeam cum pieptul meu se strânge, dar nu din dezamăgire sau furie. Era altceva, ceva cald.

Un bărbat în vârstă mijlocie arătându-se fericit într-un restaurant | Sursa: Midjourney
M-am uitat la tort, la fața Alexiei și totul a început să se așeze. „Ai făcut toate astea pentru mine?” am întrebat în liniște, simțind încă o dată că sunt într-un vis.

„Desigur, Rufus,” a spus ea, vocea ei devenind mai blândă. „Știu că am avut diferențe, dar am vrut să fii parte din asta. O să fii bunic.”
A ezitat, mușcându-și buza, ca și cum nu era sigură care va fi reacția mea. „Parcă m-am dorit să-ți spun asta într-un fel care să-ți arate cât de mult îmi pasă.”

Ceva în cuvintele ei m-a lovit puternic. Alexia nu a fost niciodată persoana care deschide ușa, dar acum ea încerca să înlăture distanța pe care o avusesem atât de mult timp. Gâtul mi s-a strâns în momentul în care am încercat să găsesc cuvintele potrivite. „N-am… nu știu ce să spun.”

„Nu trebuie să spui nimic,” a spus ea, privirea ei sărind în contact cu a mea. „Vreau doar să știi că te vreau în viața noastră. În viața mea. Și în viața bebelușului.”

Alexia a inspirat adânc, iar eu am putut observa că nu-i era ușor. „Știu că am avut momente dificile, Rufus. Nu mi-a fost ușor de crescut. Dar… am crescut. Și vreau să faci parte din această familie.”

Pentru o secundă, am rămas doar privind-o, sufletul meu umplându-se de emoții pe care nu mi-am permis să le simt de ani de zile. Distanța, tensiunea dintre noi – toate păreau să dispară în acel moment.

Nu îmi mai păsa de cină sau de tăcerea de mai devreme. Tot ce conta era faptul că ea era aici, în fața mea, oferindu-mi acest dar incredibil. „Alexia … nu știu ce să spun. N-am așteptat așa ceva niciodată.”

„Nici eu nu mă așteptam să fiu însărcinată!” a spus ea, râzând, și pentru prima dată în ani, nu era forțat. Era real. „Dar iată-ne aici.”

Nu am putut să mă abțin. Ceva înăuntrul meu a scăpat și am făcut un pas în față, strângând-o într-o îmbrățișare.

Ea s-a înțepenit pentru o clipă, probabil la fel de surprinsă ca mine, dar apoi s-a relaxat. Am stat acolo, ținându-ne unul pe celălalt, baloanele săltând deasupra noastră, tortul strivit între noi, și pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp, am simțit că mi-am recuperat fiica.

„Sunt atât de fericit pentru tine,” am șoptit în părul ei, vocea mea încărcată de emoții. „N-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine.”

Ea s-a dat puțin înapoi, ștergându-și lacrimile, dar încă zâmbind. „Înseamnă mult și pentru mine. Îmi pare rău că am fost distanțată. Nu știam cum să… cum să mă întorc după tot ce s-a întâmplat. Dar acum sunt aici.”

Am afirmat cu capul, neavând încredere să vorbesc încă. Pieptul meu părea că este pe cale să plesnească și tot ce am putut face a fost să-i strâng mâna, sperând că înțelege cât de mult înseamnă acest moment.

Ea a zâmbit, privind către tortul dintre noi. „Ar trebui să plecăm de aici înainte să ne alunge,” a glumit ea cu un glas mai ușor acum. „Acest lucru probabil că e cel mai ciudat anunț de bunic pe care l-au avut vreodată.”
Am râs, ștergându-mi ochii cu spatele palmei. „Da, probabil.”

Am luat tortul și baloanele și, pe măsură ce ieșeam din restaurant, ceva în mine se schimbase.

Un tort cu inscripția „Felicitări, bunicule!” și baloane
Era ca și cum toți acei ani de distanță, de senzația că nu am loc în viața ei, dispăruseră. Nu mai eram doar Rufus. Aveam să fiu bunicul ei copilului.

Pe măsură ce pășeam în aerul rece al serii, m-am uitat la Alexia, simțindu-mă mai ușor decât în ultimii ani. „Deci, când e ziua mare?” am întrebat, lăsând în sfârșit entuziasmul să se instaleze.
Ea a zâmbit, ținând baloanele strâns în mână. „La șase luni. Ai destul timp să te pregătești, bunicule.”

Și pur și simplu, zidul dintre noi s-a prăbușit. Nu eram perfecți, dar eram ceva mai bun; eram familie.