A pășit între noi și a scos cu grijă din servietă un plic sigilat. Scrisul inconfundabil al tatălui meu se întindea pe fața lui. O liniște stranie s-a așternut peste cimitir. Apoi avocatul a ridicat privirea și a întrebat: — Preferați să citesc scrisoarea… sau să redau înregistrarea pe care soțul dumneavoastră a făcut-o, cu propriile lui cuvinte?

Mama vitregă își ține spatele drept, dar pentru prima dată îi văd maxilarul încordându-se. Ochii ei alunecă o clipă spre fratele meu vitreg, apoi spre oamenii adunați în jurul mormântului, ca și cum ar calcula rapid ce variantă îi este mai favorabilă.

— Citiți, spune ea scurt.

Avocatul dă din cap, dar nu deschide plicul. Își scoate telefonul din buzunar și apasă pe ecran.

— Cred că domnul Ștefan ar fi preferat să-l auzim.

Un freamăt străbate mulțimea. Vântul foșnește frunzele uscate, iar liniștea care urmează pare mai grea decât orice zgomot.

Apoi se aude vocea tatălui meu.

Este calmă. Caldă. Familiară până în măduva oaselor.

— Dacă ascultați asta, înseamnă că nu mai sunt acolo să vă pun mâna pe umăr și să vă spun că totul va fi bine…

Genunchii îmi cedează. Verișoara mea mă prinde înainte să cad. Îmi duc mâna la gură, dar lacrimile îmi scapă printre degete.

— Știu că există posibilitatea ca, după moartea mea, Andreea să fie pusă într-o situație nedreaptă. Știu pentru că am trăit destul ca să înțeleg cum pot schimba oamenii adevărul atunci când sunt în joc bani, orgolii și frici.

Mama vitregă își strânge buzele.

— Așa că vreau să fie clar pentru toată lumea: Andreea este fiica mea.

Un murmur puternic izbucnește în spatele meu.

— Nu din sângele meu, continuă vocea lui, dar din alegerea mea. Și uneori alegerea cântărește mai mult decât sângele.

Respirația mi se oprește.

— Am ținut-o în brațe când avea două luni. Am fost acolo la primii ei pași. I-am șters lacrimile când alți copii au râs de ea în clasa întâi. Am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră. Dacă asta nu înseamnă să fii tată, atunci nu știu ce înseamnă.

Mătușa mea începe să plângă în hohote.

— Iar dacă cineva încearcă să o dezmoștenească pe baza unei definiții biologice, vreau să se știe că întreaga mea avere, fiecare bun și fiecare drept legal sunt lăsate Andreei Călinescu.

Un vuiet de șoc se ridică în jur.

Fratele meu vitreg face un pas în față.

— Asta e o manipulare! strigă el. Tata n-ar fi—

Înregistrarea continuă, acoperindu-i vocea.

— Pentru soția mea, las casa de la Sinaia și contul comun. Pentru fiul meu, suma stabilită în anexă și sprijinul pentru afacerea lui. Dar responsabilitatea, continuitatea și moștenirea numelui meu îi aparțin Andreei. Pentru că ea înțelege ce înseamnă să ai grijă de oameni.

Simt cum fiecare cuvânt se așază peste mine ca o mână protectoare.

— Dacă asculți asta, Andreea, spune vocea lui mai blând, nu te îndoi niciodată că ai fost dorită. Ai fost cea mai bună alegere din viața mea.

Telefonul se oprește.

Timp de câteva secunde nu există decât vântul și respirațiile grele ale celor din jur.

Mama vitregă pare că s-a micșorat. Perfecțiunea costumului ei nu mai ascunde tremurul mâinilor.

— Această înregistrare poate fi contestată, spune ea, dar vocea nu-i mai are siguranța de mai devreme.

Avocatul își drege glasul.

— Există și documente notariale semnate în prezența martorilor. Totul este în regulă din punct de vedere legal.

Fratele meu vitreg își trece mâna prin păr.

— Nu e corect… șoptește.

Îl privesc. Pentru prima dată nu mai văd aroganța, ci un copil speriat că lumea i se prăbușește.

Simt furia din pieptul meu topindu-se în ceva mai complicat. Mai obositor.

Mama vitregă mă privește fix.

— Știai?

Îmi șterg lacrimile.

— Știam că sunt adoptată. Nu știam că iubirea trebuie dovedită în fața unui cimitir.

Câteva persoane își pleacă privirea.

Preotul își face semnul crucii și rostește blând:

— Cred că este momentul să-l lăsăm pe Ștefan să se odihnească.

Slujba continuă. De data aceasta aud fiecare cuvânt. Pământul cade peste sicriu cu un sunet surd, definitiv. Îmi lipesc palma de lemnul rece înainte să fie acoperit complet.

— Te iubesc, tata, șoptesc.

Când oamenii încep să plece, mulți se opresc lângă mine. Îmi strâng mâna. Îmi spun că el ar fi mândru. Că se vedea în ochii lui cât mă iubește.

Mama vitregă rămâne în urmă. Stă nemișcată lângă mormânt, ca o statuie fisurată.

Mă apropii. Nu știu de ce.

Ea inspiră adânc.

— Nu am vrut să ajungem aici.

— Ba da, spun încet. Ai ales momentul.

Ochii ei se umezesc, dar nu plânge.

— Mi-a fost teamă, spune. După ce a murit… totul părea să se destrame. Nu știam unde mai este locul meu.

În spatele ei nu mai văd femeia rigidă de mai devreme, ci pe cineva care își pierde sprijinul și reacționează urât din frică.

Nu o pot ierta acum. Dar nici nu mai simt nevoia să o înving.

— Tatăl meu nu era un trofeu, spun. Era un om.

Ea încuviințează, abia vizibil.

Fratele meu vitreg se apropie nesigur.

— Andreea… eu nu știam de înregistrare.

Îl privesc lung.

— Dar știai ce face mama ta.

Nu răspunde.

Vântul aduce miros de pământ reavăn și frunze. O liniște nouă se așază peste cimitir.

Avocatul se apropie.

— Tatăl dumneavoastră a mai lăsat ceva pentru dumneavoastră personal. Mi-a cerut să vi-l dau după ceremonie.

Îmi întinde un plic mic, îngălbenit.

Îl deschid cu degete tremurânde.

Înăuntru se află o fotografie veche: eu, la șase ani, stând pe umerii lui, râzând cu capul dat pe spate. Pe spate, scrisul lui:

„Pentru zilele în care vei uita cât de sus poți vedea lumea.”

Lacrimile îmi curg din nou, dar de data aceasta nu mă prăbușesc sub greutatea lor.

Simt ceva stabil, profund, așezându-se în mine.

Nu sângele.

Nu banii.

Ci certitudinea că am fost iubită fără condiții.

Oamenii pleacă încet. Mașinile pornesc. Cerul rămâne cenușiu, dar parcă mai luminos decât dimineață.

Rămân câteva minute singură lângă mormânt.

Nu mai simt haos.

Nu mai simt frica.

Durerea este acolo, dar nu mă mai rupe în bucăți.

— O să am grijă de tot, îi spun. Așa cum m-ai învățat.

Vântul îmi mișcă părul, iar pentru o clipă am senzația clară că mâna lui este pe umărul meu.

Mă ridic.

Pașii mei sunt încă grei, dar siguri.

În spatele meu rămâne pământul proaspăt, acoperit de coroane și lacrimi.

În fața mea rămâne viața pe care el m-a învățat să o duc mai departe.

Și, pentru prima dată de când a plecat, nu mă mai simt singură.