Fetița a arătat un pliant lipit pe frigider, cu sigla spitalului. „Mami a zis că, dacă se întâmplă ceva, să venim aici.” Când targa a dispărut după ușile batante, Mara s-a strâns în brațe.

Plânsul gemenilor se estompa. Un medic s-a întors spre ea, cu ochii umezi. „Ai făcut ceea ce trebuia.” Mara a dat din cap, apoi a șoptit întrebarea pe care o ținuse în suflet: „O să se mai trezească mami?” Doctorul a ezitat—iar acea pauză a spus mai mult decât orice răspuns.

În camera de așteptare, liniștea era apăsătoare, spartă doar de ticăitul plictisit al ceasului de pe perete și de oftaturile rare ale pacienților adunați acolo. Mara stătea pe un scaun prea mare pentru trupul ei mic, cu genunchii la piept și ochii lipiți de ușa prin care dispăruse mama ei. Gemenii fuseseră preluați de asistente, spălați, hrăniți cu biberonul și înveliți în pături moi, dar Mara nu voia să-i părăsească. Îi simțea ca pe singurii martori ai luptei ei, ai tăcerii în care crescuse.

Un bărbat în costum gri, cu o mapă în mână, s-a apropiat de ea. Avea o privire obosită, dar blândă. Se așeză pe vine, la nivelul ei.

— Eu sunt domnul Munteanu. Sunt de la Protecția Copilului. Vreau doar să vorbim puțin, bine?

Fetița a încuviințat din cap, dar n-a spus nimic.

— Mama ta e la terapie intensivă. Medicii fac tot ce pot. Dar va trebui să te ducem într-un loc sigur pentru noapte. Poți veni și cu frații tăi.

— Nu plec de aici, a zis ea brusc, cu o voce aspră, prea matură pentru o copilă. Dacă se trezește și nu știe unde suntem?

Domnul Munteanu oftă. Fetița îl privi fix, cu ochi mari, verzi, ca ai mamei. Nu era timp pentru jocuri de cuvinte. Nu cu un copil care împinsese o roabă kilometri întregi pentru a salva o viață.

— Bine. Rămânem aici până dimineață. Îți promit.

Au găsit o cameră liberă la Pediatrie, unde personalul i-a adus o saltea și câteva perne. Mara s-a culcat între frații ei, cu brațele în jurul lor. În noaptea aceea, somnul n-a venit. Doar amintiri.

Mama în pat, tot mai palidă, tot mai tăcută. Zile în care Mara învățase să amestece zahărul cu apă, să încălzească puțin biberonul pe plita cu lemne. Să le cânte gemenilor când plângeau, deși nu știa niciun cântec, așa că inventa versuri din amintiri și vise. Să umble prin vecini după scutece, să spună că mama doarme, dar se va trezi.

A doua zi, o lumină slabă intra pe geamul camerei. O asistentă a intrat ușor și i-a făcut semn lui Mara să vină. Era aceeași care o întâmpinase în seara trecută.

— Haide, fetițo. Doctorul vrea să-ți spună ceva.

Inima Marei bătea nebunește. Știa ce urma. Simțea. Era prea multă tăcere în jur. Prea multă grijă în gesturi.

În fața secției ATI, doctorul se uita la ea cu o tristețe adâncă.

— Mama ta a luptat. Dar corpul ei era prea slăbit. Infecția s-a extins prea repede. Îmi pare rău, Mara…

Fetița n-a plâns. Doar a închis ochii și a dat din cap. Apoi s-a întors, s-a dus la fereastră și s-a uitat afară, unde un porumbel se așezase pe balustradă. După câteva minute, a șoptit:

— Știam. Mi-a zâmbit azi-noapte în vis. Mi-a zis că nu o să ne lase singuri.

Zilele care au urmat au fost un carusel de formulare, vizite, întrebări. Domnul Munteanu a dus-o pe Mara și pe gemeni la un centru maternal din apropiere. Locul era curat, cu pereți colorați și miros de săpun. Dar Mara se simțea rătăcită. Fără glas.

— Vrei să mergi la școală? a întrebat-o o doamnă educatoare într-o zi.

— Știu deja să citesc, a zis Mara. Mama m-a învățat.

În fiecare seară, fetița le citea fraților ei dintr-o carte veche cu basme, singura amintire pe care o luase din casă. Le citea și le povestea despre mama, despre curaj, despre dragostea care nu moare niciodată.

Timpul a trecut. Mara a fost înscrisă la școală. Începutul a fost greu. Unii copii râdeau de hainele ei, de tăcerea ei. Dar o învățătoare, doamna Simona, a văzut ceva în ea. A început să-i dea cărți, să o încurajeze să scrie. Într-o zi, Mara i-a dus un caiet plin cu povești inventate, cu desene ale gemenilor, cu amintiri.

— Le scriu ca să nu le uit, a spus ea. Ca să le spun lor, când or să fie mari.

Doamna Simona a citit, cu lacrimi în ochi. Și a făcut ceva neașteptat: a trimis câteva dintre povești la un concurs pentru copii.

Mara a câștigat premiul cel mare. La festivitate, în sala plină de oameni mari, a urcat pe scenă cu capul sus. Gemenii, în primul rând, se jucau cu o fundă roșie.

— Povestea mea nu e doar a mea, a spus ea. E despre toate mamele care luptă, despre copiii care nu renunță. Și despre speranță.

Un ziar local a scris despre ea. A urmat un reportaj la televizor. O asociație s-a oferit să sprijine financiar educația ei și a fraților. O familie care pierduse o fiică în urmă cu ani a cerut să o cunoască pe Mara. După multe întâlniri, au decis să o ia în plasament familial împreună cu gemenii.

Casa lor era caldă, cu grădină și meri. Tatăl adoptiv avea o livadă, iar mama adoptivă era profesoară de română. Nu încercau să o înlocuiască pe mama Marei, dar o țineau strâns de mână, fără să o forțeze.

Într-o zi, în timp ce își făcea temele pe prispa casei, Mara și-a ridicat capul și i-a spus mamei adoptive:

— Îți pot spune „mami”?

Femeia a lăcrimat și a strâns-o în brațe. Gemenii alergau prin curte, râzând.

Anii au trecut. Mara a crescut, a terminat liceul cu note mari și a fost admisă la Litere, la București. A scris o carte — Povestea din roabă. A devenit cunoscută. Oamenii o opreau pe stradă să-i spună că i-au citit povestea și au plâns. Că s-au gândit mai bine la copiii lor. Că au fost mai buni.

Dar pentru Mara, cel mai important era că, în fiecare seară, citea gemenilor o poveste. Apoi închidea ochii și simțea mâna caldă a mamei ei, acolo, undeva dincolo de timp.

Pentru că unele iubiri nu mor. Doar se transformă în aripi.