Am stat câteva momente în liniște, savurând clipa. Vocea furioasă a soacrei mele era ca un fel de muzică pentru sufletul meu.

„Ah, bună ziua, doamna Elena,” am spus cu calm. „Presupun că ați ajuns la casă.”

„Ce ai făcut?” a strigat ea. „Toate yalele sunt schimbate! Nu putem intra!”

„Da, știu,” i-am răspuns. „Le-am schimbat ieri.”

„Dar de ce? Cum îndrăznești? Unde e Mihai? Vreau să vorbesc cu el acum!”

„Mihai e cu tine, nu-i așa? Sau cel puțin ar trebui să fie. Vă așteptam la serbarea lui Radu, dar se pare că aveați alte planuri.”

În fundal, l-am auzit pe Mihai cerând telefonul. După câteva momente, vocea lui a apărut la telefon.

„Ce se întâmplă? De ce ai schimbat yalele?”

„Simplu, Mihai. E casa mea.”

„Ce încerci să spui? E casa noastră!” a protestat el.

„Nu, Mihai. Verifică actele. Casa e pe numele meu. Eu am plătit-o, eu am semnat documentele. Ai refuzat să vii la notar pentru că, spuneai, erai ocupat cu un joc.”

A urmat o tăcere. Era evident că încerca să proceseze ce i-am spus.

„Dar… suntem căsătoriți…” a bâiguit el.

„Da, suntem. Și ca soție care te iubește, îți ofer o săptămână să-ți găsești un alt loc. Ai tăi, însă, nu sunt bineveniți. Niciodată.”

„Nu poți face asta!” a exclamat el.

„Ba da, Mihai, pot. Și o fac. Apropo, avocatul meu pregătește actele de divorț. Vor fi gata mâine.”

„Divorț?” vocea i s-a frânt. „Pentru ce?”

Am oftat. „Mihai, eu am muncit din greu pentru această casă. Am lucrat nopți, dublu, weekenduri, timp pe care l-am răpit de la fiul nostru, în timp ce tu erai ocupat cu jocurile. Și, mai grav, ai invitat părinții tăi să locuiască aici fără să mă consulți. Îmi dai dormitorul principal, dormitorul pentru care am muncit? Și îmi spui că sunt regulile familiei tale? Ce regulă absurdă!”

„Dar așa se face în familia mea…” a început el.

„Nu mă interesează tradițiile familiei tale,” l-am întrerupt. „Nu fac parte din ele. Și nici fiul nostru. Radu e dezamăgit că tatăl și bunicii lui au ratat serbarea lui.”

În fundal, vocile părinților lui Mihai se auzeau agitate, probabil, cerând explicații.

„Uite,” a încercat el să fie rezonabil. „Hai să discutăm când ajungi. Sigur găsim o soluție.”

„Nu mai există ‘noi’, Mihai. Nu mai există ‘acasă’ pentru tine aici. Du-te la părinții tăi, sunteți așa de apropiați.”

„Dar unde să stăm? Casa lor a fost vândută,” răspunse el cu disperare.

Acum totul devenea clar. Erau plănuite toate astea dinainte.

„Nu e problema mea,” am spus simplu. „Ai o săptămână să iei ce-ți trebuie. Voi sărbători cu Radu succesul lui la serbarea – unde ar fi trebuit să fii.”

Am pus telefonul în geantă. Lângă mine, Radu mă privea curios.

„E totul bine, mami?” a întrebat el.

I-am zâmbit cald și l-am îmbrățișat. „Da, dragul meu. Lucrurile vor fi mai bine de acum. Hai să mergem la o înghețată să sărbătorim spectacolul tău minunat?”

Ochii i s-au luminat de entuziasm.

Acasă, câteva ore mai târziu, mașina părinților lui Mihai dispăruse, dar el mă aștepta pe verandă, de parcă toată speranța îi fusese distrusă.

„Te rog, Ana,” spuse el când am coborât din mașină. „Trebuie să vorbim.”

„Nu acum, Mihai. Radu trebuie să se pregătească pentru culcare.”

„Bună, tati!” strigă Radu, alergând spre tatăl său. „De ce nu ai fost la spectacolul meu? Am fost un dinozaur!”

Mihai se întristă și mai mult. „Îmi pare rău, campionule. Tati a avut treburi.”

„Mai importante decât dinozaurii?” întrebă Radu sincer.

„Nimic nu e mai important decât tine,” răspunse Mihai, îmbrățișându-l. Apoi, privind la mine peste umărul lui Radu, adăugă: „Și mama ta.”

Am evitat privirea lui și am deschis ușa. „Radu, pregătește-ți pijamaua. Vin să te ajut cu dușul.”

După ce Radu plecă, m-am întors spre Mihai.

„Ai zece minute. Vorbim în grădina din spate.”

Ne-am așezat pe banca sub măr. Luna le arunca umbrele lungi.

„Îmi pare rău,” începu Mihai. „Nu am realizat cum va suna totul pentru tine.”

„Ce anume, Mihai? Că ai pretins că e a ta casa mea? Sau că ai invitat părinții tăi? Sau cum că le-ai dat dormitorul nostru?”

„Nu înțelegi,” se apără. „Așa se face în familia mea.”

„De ce nu mi-ai spus asta dinainte? De ce am aflat abia la petrecerea de inaugurare?”

Mihai a tăcut.

„Pentru că știai că nu aș fi fost de acord.”

„Da,” recunoscu el. „Știam că nu vei înțelege.”

„Tu și părinții ați plănuit totul?”

„Da… nu… nu chiar. Ei doar presupuneau că vor locui cu noi.”

„Era subînțeles pentru tine, Mihai. Dar nu și pentru mine. Și ce e cu povestea asta cu ‘fiul cel mic’? De ce nu stau cu frații tăi mai mari?”

Mihai era evident stânjenit. „Pentru că ei nu au case mari.”

Am izbucnit în râs amar: „Deci ceilalți frați ai tăi au fost mai isteți să evite ‘tradiția’?”

„Nu e corect…” murmură el.

„Ce nu e corect, Mihai, e că ai veșnic mințit. Ai mințit prin omisiune, ai susținut părinții tăi când nu ar fi trebuit.”

„Dar sunt părinții mei!”

„Și eu sunt soția ta! Sau eram. Ascultă, Mihai, părinții tăi nu vor locui niciodată aici.”

„Te rog,” vocea lui tremura. „Te rog, nu distruge familia noastră.”

„Problema nu sunt doar părinții tăi, Mihai. Ești tu. Ai stat degeaba. Ai încercat să-mi iei casa ca să o dai părinților tăi.”

Ochii lui Mihai s-au umplut de lacrimi. „Te rog, Ana. Dă-mi șansa să mă schimb.”

L-am privit, nesigură de redresarea noastră.

„Uite ce facem,” am spus într-un final. „Poți rămâne în casă, temporar. Dormi în camera de oaspeți. Mergi la consiliere, și tu, și cu mine. Și te ocupi de sarcinile tale.”

„Și dacă fac toate astea?” întrebă el cu speranță.

„Poate vom putea reconstrui ce-am avut. Dar încrederea, o dată distrusă, e greu să o readuci.”

M-am ridicat. „Trebuie să am grijă de Radu. Dormi în camera de oaspeți de azi.”

În timp ce mă îndepărtam, Mihai mã opri. „Ana! Mulțumesc. Promit că nu vei regreta.”

M-am întors. „Nu mulțumi. Demonstrează-mi.”

În săptămânile următoare, Mihai s-a străduit. A fost prezent la ședințele de consiliere, a devenit mai implicat cu Radu și chiar și-a găsit un job part-time. Părinții lui, deși inițial furioși, au început să înțeleagă situația când Mihai le-a spus că risca să-și piardă familia.

Într-o noapte, când ne întorceam de la o sesiune de consiliere, Mihai m-a întrebat: „Chiar ai fi divorțat?”

Am rămas tăcută, apoi am răspuns: „Da. M-am convins că merit mai mult decât un partener care nu mă respectă.”

Mihai a dat din cap încet. „Ai dreptate. Îmi pare rău că a durat atât să văd asta.”

Schimbarea lui nu a fost rapidă sau perfectă. Zilele se împărțeau între bune și rele. Dar după șase luni, l-am invitat înapoi în dormitorul nostru. După un an, aveam din nou încredere în el să-i trec numele în acte.

La Crăciun, când părinții lui ne-au vizitat, lucrurile se schimbaseră. Cu respect și limite clare, au stat la hotel, nu în casa noastră.

Într-o noapte, ne uitam la fotografii vechi, printre ele fiind și una de la petrecerea de inaugurare.

„Cât de aproape am fost să pierdem totul,” Mihai a murmurat privind poza.

„Da,” am răspuns. „Dar uneori pierdutul te aduce la ceea ce meriți.”

Mihai mă privi recunoscător. „Mulțumesc că nu ai renunțat complet la mine.”

„Nu am renunțat pentru că am văzut ce potențial ai,” i-am spus. „Dar amintește-ți mereu: această casă e refugiul nostru. Nimeni nu poate pretinde altfel.”

„Nimeni,” a răspuns el ferm. „E casa noastră, făcută de noi, pentru noi.”

În acea îmbrățișare, am simțit că, în sfârșit, aveam cu adevărat casa visurilor mele – nu doar ca și construcție fizică, dar și ca adăpost emoțional, mai puternic după toate aceste încercări.

Ce părere ai despre această poveste? Ne-ar plăcea să știm opinia ta așa că te încurajăm să ne lași un comentariu mai jos!