Am dus telefonul la ureche. – …nu va fi deloc atât de simplu pentru voi pe cât credeți.
PARTEA 2: Vocea de la celălalt capăt a știut imediat
A răspuns după al doilea ton. – Dima.
Atât. Fără „alo”, fără nume complet.
M-am întors puțin cu spatele la ei, nu pentru că îmi era teamă, ci pentru că nu voiam să-mi vadă fața când spuneam următoarele cuvinte. – Doamna procuror, sunt Radu Iancu. S-a întâmplat exact ce a spus Ana că se va întâmpla.
A urmat o pauză scurtă.
În spatele meu, Cătălin a scos un sunet pe nas, ca și cum se plictisea. – Unde sunteți? a întrebat femeia. – Spitalul Universitar. Etajul trei. Terapie Intensivă. Ana e inconștientă. Copilul…
Nu am putut termina.
Mi-am mușcat limba atât de tare încât am simțit gust de sânge. – Cine e acolo? a întrebat ea.
M-am uitat peste umăr.
Nouă fețe. Unele tari. Unele deja stricate de frică. – Toți, am spus. Carmen Popescu, Sorin Popescu, Cătălin Popescu, Irina Stoian, Mircea și Dorel Oprea, plus verii: Vlad, Costel și Nelu.
Cătălin și-a scos mâinile din buzunare. – Pe cine dracu’ suni?
I-am făcut semn cu palma să tacă. A fost un gest mic. L-a enervat mai tare decât dacă l-aș fi înjurat. – Radu, ascultă-mă atent, a spus procurorul Dima. Nu îi provoca. Nu îi atinge. Rămâi lângă personalul medical. Echipajul e deja pe drum. Ai originalele? – Copii la mine. Originalele la notar, în plic sigilat. Și stick-ul.
Carmen a făcut un pas în față. – Ce stick?
Am ținut telefonul lipit de ureche. – Doamnă procuror, mai e ceva. Am un mesaj vocal de la Ana. A intrat în căsuța vocală cât eram în arhivă. Nu l-am ascultat încă.
De partea cealaltă s-a auzit cum cineva mută un scaun. – Nu îl ștergeți. Nu îl trimiteți nimănui pe WhatsApp. Puneți telefonul pe înregistrare ecran, dacă puteți, și ascultați-l cu un martor medical lângă dumneavoastră.
Am ridicat privirea spre asistenta de la ghișeul secției. O femeie mică, cu părul prins prost sub bonetă. Pe ecuson scria „L. Pavel”. – Doamnă asistentă, am nevoie să fiți martoră un minut.
Ea se uitase deja urât la familia Anei de câteva ori. Nu știu ce făcuseră înainte să ajung eu. Probabil destul. – Vin, a spus.
Atunci Sorin a încercat să se bage între noi. – Nu faci nicio înregistrare aici.
Asistenta Pavel s-a oprit.
Eu nu. – Faceți loc, domnule, am spus. – Este fiica mea. – Este soția mea.
A făcut o grimasă. – Pentru cât timp?
Asta a fost prima prostie spusă de el în fața unui martor.
A doua avea să vină repede.
Mesajul pe care nu-l ascultasem
Am dat pe difuzor doar cât să audă asistenta. Nu și holul întreg.
Degetul meu a tremurat când am apăsat redare. M-am urât pentru tremurul ăla. Un lucru mic, prostesc, când toate celelalte erau sparte deja.
Vocea Anei a ieșit din telefon tăiată, gâfâită. – Radu… sunt la casa bunicului. M-au chemat să discutăm notarul. Nu e notar aici.
Un zgomot. O ușă trântită.
Apoi vocea lui Cătălin, clară. – Închide telefonul ăla.
Ana respira greu. – Dacă nu răspunzi, te rog… te rog să duci dosarul la doamna Dima. Să nu îi lași să…
Alt zgomot. Cineva striga în fundal.
Carmen. – Nu mai face teatru, Ana. Semnezi și plecăm toți acasă.
Ana, mai aproape de microfon: – Nu semnez nimic. Compania e a bunicului. Mi-a lăsat-o mie.
Sorin: – Ți-a lăsat-o ție pentru că ai știut să plângi lângă patul lui. Noi am muncit acolo.
Cătălin a râs în înregistrare. Același râs de pe hol. Mâinile asistentei Pavel s-au strâns pe clipboard. – Copilul ăla te-a făcut curajoasă? a spus el. Sau prostul de bărbată-tu?
Am auzit apoi ceva care a făcut lumea din jurul meu să se strângă într-un punct.
Ana a scos un sunet scurt. Nu un țipăt. Mai rău. Ca atunci când cineva primește o lovitură și aerul nu mai știe pe unde să iasă. – Nu mă împinge, a spus ea. Cătălin, oprește-te. Sunt însărcinată.
Altă voce. Irina, sora ei. – Atunci gândește-te la copil și semnează.
Carmen: – Țineți-o de brațe. Nu tare. Doar să nu mai plece.
Asistenta Pavel a dus mâna la gură.
Eu m-am uitat la Cătălin.
El se făcuse galben. Nu alb. Galben, ca o ceară urâtă.
În telefon s-au auzit pași, scaune mișcate, Ana plângând.
Sorin a spus: – Scările sunt acolo. Dacă se împiedică, nu e vina nimănui.
Apoi telefonul a lovit ceva.
Înregistrarea a mai prins trei secunde de haos. Un strigăt. O bufnitură jos, grea.
După aceea, doar respirația cuiva lângă microfon.
Și Cătălin, mai încet: – Vezi dacă mai mișcă.
Mesajul s-a terminat.
Nimeni nu a râs.
Nici măcar Cătălin.
Au încercat să plece prea târziu
Primul care s-a mișcat a fost Nelu, un văr cu trening negru și lanț gros la gât. Îl văzusem de trei ori în viață. De fiecare dată mâncase semințe în curtea cuiva. – Eu n-am treabă cu asta, a spus. Eu nici n-am fost lângă scară.
A fost a treia prostie.
Pentru că nimeni nu spusese încă unde căzuse Ana.
Sorin s-a întors spre el. – Taci dracului.
Prea târziu.
Asistenta Pavel făcea deja ceva pe telefonul fix de la ghișeu. – Securitatea la ATI, vă rog. Acum.
Cătălin a venit spre mine.
Nu rapid. Nu ca în filme. Doar doi pași mari, cu umerii ridicați. – Dă-mi telefonul.
Am băgat telefonul în buzunarul interior al sacoului și am ținut palma pe el. – Nu. – Radu, îți rup…
Nu a apucat.
Un brancardier masiv, cu tatuaj vechi pe antebraț și halat albastru, a intrat pe hol dinspre lift. După el, doi agenți de pază. Nu păreau impresionați de familie, bani sau scandal. Păreau oameni chemați des să oprească rude care cred că spitalul e curtea lor. – Domnul a amenințat aparținătorul pacientei, a spus asistenta.
Brancardierul s-a uitat la Cătălin. – Hai mai încolo, șefu’. – Nu pune mâna pe mine, a spus Cătălin.
Brancardierul nu a zâmbit. – Atunci nu mă pune să pun mâna pe tine.
În capătul holului s-au deschis ușile liftului.
Au ieșit doi polițiști în uniformă și o femeie în palton gri. Avea părul scurt, o geantă neagră și felul acela de a privi oamenii ca și cum îi punea deja în dosare separate.
O mai văzusem o singură dată, într-o parcare de lângă Tribunal, când îi predasem primele copii după contracte.
Procuror Florina Dima.
Nu a ridicat vocea. – Domnul Radu Iancu? – Da. – Telefonul, vă rog. Și rămâneți aici.
Apoi s-a întors spre ceilalți. – Nimeni nu pleacă.
Carmen a început imediat. – Doamnă, este o neînțelegere îngrozitoare. Fiica mea a căzut, noi suntem distruși, iar ginerele meu…
Dima a ridicat un deget.
Carmen s-a oprit. Nu cred că i se întâmpla des. – Am ascultat destul pentru moment, a spus procurorul. Veți da declarații. Separat. – Nu aveți dreptul să ne țineți aici, a spus Sorin.
Dima l-a privit. – Ba da. Și mai am dreptul să cer imaginile de la camerele din casa de pe strada Frasinului, cele pe care fiul dumneavoastră a încercat să le șteargă la ora 15:42.
Cătălin a întors capul spre tatăl lui.
Atât mi-a trebuit ca să înțeleg.
Nu știau toți același lucru.
Dosarul din arhivă avea o ușă în plus
Când Ana îmi ceruse să verific tot, începusem cu lucruri plictisitoare.
Acolo găsești mizeria, de obicei. Nu în scene mari. În facturi de 4.700 de lei repetate de douăzeci de ori. În contracte de consultanță cu firme fără angajați. În semnături scanate prost. În aceeași virgulă pusă greșit pe cinci acte diferite.
Compania bunicului ei, Popescu Imobiliare Nord, avea terenuri în Ilfov, două clădiri vechi în București și un depozit la marginea Ploieștiului. Nu era imperiu. Dar era destul cât să înnebunească oameni care nu munciseră cinstit de ani buni.
În trei luni găsisem plăți către firma lui Cătălin, renovări fictive, chirii încasate cash și trecute prin contul lui Sorin, plus o promisiune de vânzare făcută pe ascuns pentru un teren care aparținea deja Anei.
Cel mai urât act era unul datat cu șase zile după moartea bunicului.
O cesiune.
Semnătura Anei era falsificată. Prost. Litera A avea bucla greșită; știam asta pentru că Ana își exersa semnătura pe listele de cumpărături, când vorbea la telefon. Așa era ea. Umplea hârtia cu numele ei și cu floricele stupide lângă „iaurt”.
Dar ușa în plus din dosar nu era asta.
Era un email trimis de pe adresa lui Cătălin către un tehnician de sisteme video:
„Șterge tot ce e între 14:00 și 16:00 din 12 mai. Îți dau diferența cash.”
Tehnicianul nu ștersese tot.
Îl chema Gabi Toader și avea rate. Oameni cu rate păstrează copii. Nu din morală, din frică.
Cu o săptămână înainte, Gabi îmi dăduse un stick într-o benzinărie de pe Șoseaua Giurgiului. – Eu nu vreau probleme, mi-a spus. – Deja ai. – Știu. De-aia vi-l dau.
Pe stick erau fragmente din casa bunicului Anei. Holul. Scările. Livingul mare cu mobilă veche și perdele grele. Un ceas cu cuc pe care Ana îl ura.
Nu aveam încă momentul atacului. Nu complet.
Aveam însă destul cât procurorul Dima să deschidă partea penală pe fraude.
Nu știam că Ana avea să-mi lase, fără să vrea, bucata lipsă.
Mesajul vocal.
Nenorocitul de mesaj vocal pe care nu-l ascultasem la timp.
M-am sprijinit de peretele spitalului. Vopseaua era rece prin cămașă.
Din salon s-a auzit un aparat schimbând ritmul. Am întors capul imediat.
O asistentă a intrat lângă Ana.
Eu am făcut un pas spre geam.
Procurorul Dima mi-a pus mâna pe braț. – Stați. O să vă cheme medicul dacă e nevoie.
Mi-am scos mâna de sub a ei. Nu brutal. Dar mi-am scos-o. – Am nevoie să o văd. – Știu.
Nu părea că știe.
Sau poate știa prea bine și asta mă enerva.
Când au fost puși separat, au început să cadă
I-au dus în două camere de așteptare și într-un birou mic de lângă lift. Nu aveau cătușe atunci. Nu încă. Asta i-a făcut curajoși vreo zece minute.
Apoi au început telefoanele.
Carmen a sunat un avocat. Sorin a sunat pe cineva de la primărie. Cătălin a încercat să sune același număr de patru ori și nu i-a răspuns nimeni.
Eu am stat pe un scaun din plastic, lângă un automat de cafea stricat.
Aveam pe pantaloni o pată mică de noroi de dimineață, din fața arhivei. M-am holbat la ea mult timp. Creierul meu se prinsese de pata aia fiindcă restul era prea mare.
La 19:10, doctorul care îmi dăduse vestea a venit iar. – Domnule Iancu.
M-am ridicat prea repede și scaunul a lovit peretele. – Trăiește? – Da. Este stabilă în continuare. Dar starea este gravă. A avut hemoragie internă. Am intervenit. Următoarele ore contează mult. – Pot să intru?
A ezitat. – Cinci minute. Fără să o atingeți prea mult. Fără să vorbiți tare.
Am râs o dată, sec. – Nu cred că mai știu să vorbesc tare.
Înainte să intru, procurorul Dima m-a oprit din nou. – Domnule Iancu, trebuie să știți ceva. Am primit confirmarea de la echipa trimisă la casă. Pe trepte există urme de sânge șterse. Și o cameră din hol a fost scoasă din priză, dar nu înainte să trimită backup automat în cloud.
Am clipit. – Deci există filmarea. – Există începutul. Și există finalul. – Ce lipsește? – Două minute.
Două minute.
Cât durează să distrugi o viață și să-ți potrivești cămașa după. – Dar mai există ceva, a spus ea.
Nu am întrebat.
Ea a deschis geanta și a scos o folie transparentă pentru probe. Înăuntru era un pix argintiu.
L-am recunoscut.
Era pixul Anei. Îl primise de la bunicul ei când terminase facultatea. Scria prost, prea gros, dar îl purta mereu în geantă fiindcă era al lui. – Era sub calorifer, în living, a spus Dima. Are cameră?
Am închis ochii.
Ana cumpărase pixul acela modificat cu două luni înainte, de pe un site dubios, după ce ne certaserăm pe tema asta. – Nu te duci la ai tăi cu dispozitive de spionaj, îi spusesem. – Ba da, dacă ai mei sunt ca ai mei, îmi răspunsese.
Nu mai avusesem replică. – Are microfon, am spus. Și card.
Dima a dat din cap. – Cardul e intact.
Asta nu le spusese încă.
Nici lor.
Nici mie nu trebuia să-mi spună, probabil.
Dar mi-a spus.
Pe card era mai mult decât lovitura
Nu am ascultat înregistrarea atunci. Nu pe hol. Procurorul a preluat pixul, telefonul meu și stick-ul, fiecare trecut în proces-verbal, fiecare băgat în plic separat.
Mi-au dat telefonul înapoi după ce au clonat conținutul. Sună urât cuvântul ăsta când e vorba de ultima voce a soției tale înainte de întuneric. „Clonat”. Ca la service.
La 21:35, primul a cedat Costel.
Nu pentru că îl rodea vina. Pentru că îi era frică de pușcărie și pentru că nevasta lui îi trimisese șapte mesaje în care îl făcea idiot.
A spus că Ana fusese chemată sub pretextul unei discuții cu notarul.
A spus că notarul nu existase.
A spus că Sorin adusese niște acte pregătite.
A spus că Irina îi luase geanta Anei când ea vrusese să plece.
La 22:10, Gabi Toader, tehnicianul, a venit cu avocatul lui și a predat parola contului cloud.
La 23:00, procurorul Dima m-a chemat într-un birou gol. Era un birou de asistentă șefă, cred. Pe perete era un calendar cu pisici. Luna mai avea un motan portocaliu într-un coș de rufe. – Nu trebuie să ascultați acum, a spus ea. – Ba da. – Radu…
Era prima dată când îmi spunea pe nume.
M-a enervat și m-a ținut pe scaun în același timp.
A apăsat play.
Vocea din pix era mai clară decât mesajul vocal. Prea clară.
Se auzea Carmen turnând apă într-un pahar. – Ana, mama, nu vrem să-ți luăm nimic. Vrem doar să administrăm până naști. Ești obosită. – Nu, a spus Ana.
Doar atât.
Nu.
Apoi Cătălin: – Uite contractul. Semnezi aici și aici. – Ăsta nu e mandat de administrare. E cesiune de părți sociale.
O pauză.
Mi-am imaginat fața lor când au realizat că ea chiar citise actul.
Irina a spus: – Mereu ai fost cu nasul pe sus.
Ana: – Irina, plec.
Scaun împins.
Pași.
Apoi Sorin, rece: – Dacă ieși pe ușa aia, terminăm altfel discuția.
Ana a spus: – Tata, sunt însărcinată. Lasă-mă să trec.
Cătălin: – Nu mai spune asta ca pe o asigurare.
A urmat haosul pe care îl prinsese și telefonul, dar aici se auzea mai mult. Brațe prinse. Ana spunând „mă doare”. Carmen șoptind „nu la burtă, idiotule”. Cătălin înjurând.
Apoi lovitura.
Nu căzătura.
Lovitura de dinainte.
Ana a scos un geamăt mic, ca un copil prins cu degetele în ușă.
Sorin a spus: – Ai lovit-o?
Cătălin, gâfâind: – Nu tare.
Irina: – Sângerează.
Carmen: – Pe scări. Acum. O puneți pe scări.
Acolo mi s-a oprit ceva în cap.
Nu fusese doar împinsă.
Nu fusese doar forțată.
Căzătura fusese decorul.
Ei o loviseră înainte, apoi îi mutaseră corpul ca să arate a accident.
Pe înregistrare se auzea Ana încă respirând. Încerca să spună ceva. – Radu…
Am apăsat palmele pe masă. Masa s-a clătinat.
Dima a oprit înregistrarea. – Mai e, a spus. – Puneți. – Nu.
M-am uitat la ea. – Puneți.
A apăsat din nou.
Carmen plângea acum, dar nu pentru Ana. – Dacă moare, ce facem?
Sorin: – Nu moare. Chemăm salvarea și spunem că a căzut.
Cătălin: – Și copilul?
Nimeni nu a răspuns două secunde.
Apoi Irina, sora ei, a spus încet: – Dacă pierde copilul, măcar nu mai are pentru cine să se creadă sfântă.
Am auzit scaunul meu zgâriind podeaua când m-am ridicat.
Nu știu când am ajuns la ușă.
Procurorul Dima s-a pus în fața mea. – Nu. – Dați-vă. – Nu le faceți cadou apărarea asta.
A fost singura propoziție care m-a oprit.
Nu legea.
Nu bunul simț.
Doar gândul că, dacă îi atingeam, îi ajutam.
M-am întors la masă și am vomitat în coșul de gunoi al asistentei șefe, lângă motanul portocaliu din calendar.
Ce semnase Ana înainte să-i cheme
La miezul nopții, un notar a venit la spital.
Nu îl chemasem eu. Îl chemase Dima.
Îl chema Petre Vasilescu, un bărbat uscat, cu o servietă maro și o eșarfă care nu se potrivea cu nimic. Îl știam. La el lăsasem originalele.
A deschis servieta pe hol, sub privirea unui polițist. – Doamna Ana Iancu a depus la biroul meu, pe 3 aprilie, un mandat special și o declarație, a spus el. Ambele autentificate.
Carmen, care stătea pe scaun între doi agenți, a ridicat capul. – Ce declarație?
Notarul nu s-a uitat la ea.
Mi-a întins o copie.
Mâinile îmi erau murdare de la cafeaua vărsată pe automat. Nu știu când o atinsesem.
Documentul era scurt.
„Subsemnata Ana Iancu, născută Popescu, declar că, în cazul în care sunt pusă în imposibilitatea temporară sau permanentă de a-mi exprima voința, soțul meu, Radu Iancu, va exercita toate drepturile mele de vot și administrare în cadrul Popescu Imobiliare Nord SRL, până la revenirea capacității mele de decizie sau până la o hotărâre judecătorească definitivă.
Solicit ca niciun membru al familiei Popescu, respectiv Carmen Popescu, Sorin Popescu, Cătălin Popescu, Irina Stoian, Mircea Oprea, Dorel Oprea, Vlad Oprea, Costel Oprea și Nelu Oprea, să nu fie autorizat să reprezinte interesele mele patrimoniale sau medicale.”
Sub listă era semnătura ei.
Ana Iancu.
Cu A-ul ei cu buclă mare.
Cătălin a citit peste umărul mamei lui și a început să râdă iar. Dar de data asta râsul i s-a rupt la mijloc. – Nu valorează nimic, a spus. Firma e familie.
Notarul și-a scos ochelarii. – Firma are acte, domnule Popescu. Familia are poze.
Aș fi râs dacă nu eram mort pe dinăuntru.
Procurorul Dima a primit un apel, a ascultat, apoi a spus doar: – Da. Puneți sechestru.
Sorin a sărit în picioare. – Pe ce?
Dima s-a uitat în hârtii. – Conturile societății. Conturile firmelor intermediare. Terenul din Afumați. Apartamentul de pe Călărași cumpărat pe numele lui Cătălin Popescu. Pentru început. – Nu puteți. – Tocmai am făcut-o.
Atunci Carmen s-a uitat la mine pentru prima dată fără mască.
Nu mai era soacra elegantă care îmi corecta cravata la botezuri.
Era o femeie care pierduse cheia de la seif. – Radu, a spus ea, Ana nu ar fi vrut asta.
M-am apropiat de ea.
Nu mult. Destul cât să mă audă fără să ridic vocea. – Ana v-a scris numele pe o listă ca să nu vă apropiați de ea dacă ajunge neputincioasă.
Carmen a clipit des. – Era supărată. – Era lucidă.
Din salon, un aparat a scos un sunet prelung, apoi altul mai scurt.
M-am întors atât de repede încât m-am lovit cu șoldul de colțul ghișeului.
Medicul a ieșit. – Domnule Iancu?
Nu mai aveam aer pentru întrebări. – S-a trezit, a spus el. Puțin. Vrea să vă vadă.
Ea a întrebat de copil
Am intrat îmbrăcat în halatul acela subțire de unică folosință, cu mânecile prea scurte.
Ana era aproape la fel de palidă ca înainte, dar ochii ei erau deschiși. Nu complet. Două fante obosite.
Avea buzele crăpate.
M-am așezat lângă pat și nu am știut unde să pun mâinile. Pe marginea saltelei. Pe genunchi. În buzunare. Oriunde părea greșit. – Radu, a șoptit ea. – Sunt aici.
A mișcat degetele.
Le-am atins doar cu vârful degetelor mele, speriat să nu stric ceva ce medicii abia ținuseră întreg. – Copilul?
Nu există fel bun de a spune asta.
Există doar gura ta făcând treaba murdară. – N-a supraviețuit, am spus.
Ochii ei s-au închis.
O lacrimă i-a rămas prinsă la marginea ochiului drept. Nu a curs. A stat acolo, încăpățânată, ca ea. – Fetiță? a întrebat.
Am dat din cap, deși ea nu mă vedea. – Fetiță. – Maria?
Asta fusese discuția noastră de două luni. Eu voiam Ilinca. Ea voia Maria. Spunea că sună simplu și nu poate fi stricat de nimeni.
Am înghițit. – Maria.
Degetele ei s-au strâns foarte slab peste ale mele. – Ai ascultat mesajul? – Da. – Pixul?
M-am aplecat spre ea. – L-au găsit.
A deschis ochii iar. De data asta m-a privit mai drept. – Să nu îi lași să spună că am căzut. – Nu. – Să nu îi lași…
A obosit.
Medicul a făcut un pas spre mine, semn că timpul se termina.
Ana a mișcat buzele.
M-am apropiat. – Ce?
A spus atât de încet încât am prins cuvintele mai mult din forma gurii. – Tu nu ești nimeni.
Am crezut că delirează. Că repetă ce îi spusese Cătălin.
Apoi colțul gurii ei s-a ridicat aproape imperceptibil.
A înțeles că înțelesesem.
Am scos din buzunar copia declarației notariale și i-am pus-o pe marginea patului, unde putea s-o vadă. – Nu, am spus. Se pare că sunt administrator temporar.
A închis ochii.
De data asta lacrima a curs. Una singură, până la tâmplă.
Pe hol, am auzit vocea lui Cătălin ridicându-se și apoi oprindu-se brusc, ca o ușă prinsă în lanț.
Ana mi-a ținut degetele.
În salon mirosea a spirt, plastic cald și cafeaua proastă pe care n-o băusem.
Dacă povestea asta te-a lovit în stomac, trimite-o mai departe cuiva care ar înțelege de ce unele „accidente” trebuie întrebate până crapă.
Pentru mai multe povești emoționante, poți citi și despre momentul în care mama a cerut o poză fără mine, cum fiul meu a luat microfonul la nunta fostului meu soț sau despre cum soțul meu m-a pedepsit în fața familiei.
