Satul liniștit începea să se scufunde în semiîntunericul serii. Vântul rece șoptea secrete vechi, strecurându-se printre gardurile de lemn și prin ferestrele crăpate ale caselor.

Lumânările ardeau tremurător în locuințele sătenilor care se pregăteau pentru o nouă noapte. Totuși, într-o casă din acest sat, liniștea nopții fusese tulburată. O ceartă avea să schimbe traiectoria unei familii pentru totdeauna.

„Ce mi-ai adus pe lume?!” răsună vocea plină de furie a lui Antal, străpungând liniștea. Un câine din apropiere începu să latre, simțind tensiunea.

Vera își strângea fetița în brațe, tremurând. Micuța dormea, dezinteresată de agitația din jur. Era comoara Verei, dar soțul ei nu simțea la fel. Privea copilul cu groază și dezgust.

„Ea nu seamănă deloc cu mine!” murmură Antal, străbătând camera nervos. „M-ai înșelat, Vera? Spune-mi adevărul!” Vera simțea cum durerea îi cuprindea inima, mai tare decât oricare alt sentiment.

„Ai înnebunit? E fiica noastră, Antal. FIICA TA!” a încercat Vera să îl calmeze, dar el nu dorea să o asculte.

Furia mistuitoare din ochii lui Antal o speria. Întotdeauna fusese un bărbat impulsiv, dar acum părea un străin pentru Vera. Nici măcar nu o mai vedea, uitându-se fix doar la fața copilei lor.

Ochii mari și alunița de pe obrazul ei refuzau să se potrivească unei imagini logice în mintea lui Antal.

„Fă-ți bagajele și pleacă acum!” a strigat, împingând-o afară din casă fără să-i dea timp să răspundă. Vera simți cum vântul rece îi lovește fața. Fetița se mișcă neliniștită, dar rămase adormită.

„Antal… chiar ne scoți afară în miez de noapte și pe gerul acesta?” se rugă Vera, dar răspunsul a fost același: „Nu-mi pasă! DISPĂREȚI!”

Cei din sat observaseră cum Vera, cu copilul în brațe, se rătăcea în noapte, înghițită de vântul înghețat. Nimeni nu a intervenit, căci așa era obiceiul – fiecare cu treaba lui.

Peste șase luni, satul înghețat mai păstra urme vagi ale Veronicăi și ale copilului. Antal refuza să vorbească despre acel moment, dar vinovăția nevăzută îi apăsa sufletul în serile lungi și reci.

Un bărbat necunoscut, îmbrăcat elegant, în palton negru, veni într-o zi în sat. Căuta pe cineva anume: „Doresc să-l întâlnesc pe Antal.”

Antal, curios și precaut, întrebă: „Ce vrei de la mine?” Necunoscutul îl privi în ochi: „Nici nu știi pe cine ai dat afară din casă…”

Vântul se intensifică, iar îndoiala începu să-l strângă pe Antal.

„Cine ești? Ce tot spui?” întrebă el, înfiorat de misterul vorbelor bărbatului. Acesta scoase o fotografie veche. În ea, o bătrână ținea un bebeluș cu aceiași ochi mari ca ai fetiței Antal.

„Sora bunicii tale a avut un copil aparte. O trăsătură rare transmisă din generație în generație. Sunt puțini în lume ca ei și acum fiica ta este una dintre ei.”

Antal rămase tăcut, surprins. Continuând, bărbatul zise: „Vera știa adevărul, dar tu ai alungat-o. E prea târziu acum.”

Antal simți cum lumea din jurul lui se prăbușește. Își aminti vag de alunița și ochii fetiței. „Unde e ea acum?” întrebă abătut.

„Acolo unde cei ca ea sunt respectați și ocrotiți. Nu o vei mai vedea niciodată.”

După ce plecă străinul, Antal realiză că nu pierduse doar o familie, ci și o parte din sufletul său ce ar fi putut fi. Reflectând asupra alegerilor sale greșite, învățase o lecție costisitoare despre dragoste și pierdere.

Vrem să auzim și gândurile voastre! Ce credeți despre povestea lui Antal și Vera? Așteptăm cu nerăbdare comentariile și părerile voastre!