„Ai dreptate, Andrei”, am spus. „Cineva s-a ocupat de finanțele mele. În seara asta le spunem tuturor cine — și de ce este poliția aici.”
Ușile din sticlă mată s-au deschis, iar în salon au intrat avocatul meu, Radu Marinescu, și inspectorul Sorin Petrescu, un bărbat pe care Andrei îl întâlnise deja cu două săptămâni înainte, deși fiul meu nu știa că eu aflasem despre acea întâlnire. Râsetele s-au stins atât de repede, încât până și muzica discretă din restaurant a devenit brusc prea puternică.
Andrei s-a ridicat și a încercat să-și recapete aerul superior.
„Mamă, nu știu ce spectacol încerci să faci, dar te faci de râs.”
„Nu eu sunt cea care ar trebui să se teamă de ridicol.”
Radu a așezat pe masă o mapă groasă, apoi mi-a făcut un semn scurt din cap. Înăuntru se aflau copii după documentele pe care Andrei credea că le ascunsese perfect: două procuri falsificate, trei contracte de împrumut încheiate în numele meu, transferuri din conturile companiei către firme despre care nu auzisem niciodată și o cerere prin care încercase să obțină controlul asupra participației mele majoritare, invocând presupusa mea incapacitate de a-mi administra bunurile.
Ioana s-a uitat la soțul ei.
„Despre ce vorbește?”
Andrei nu i-a răspuns.
Atunci am înțeles ceva ce nu anticipasem. Ioana știa că trăiau pe banii mei, știa despre carduri și despre cheltuielile exagerate, însă nu știa tot ce făcuse el ca să păstreze acel stil de viață.
„Spune-le”, i-am cerut. „Sau o fac eu.”
„Nu ai nicio dovadă.”
Radu a deschis mapa.
„Avem mai mult decât atât.”
A scos primul document și l-a întors spre Andrei. Era copia unei procuri prin care eu, chipurile, îi acordam fiului meu dreptul de a administra anumite proprietăți dacă starea mea de sănătate se deteriora. Semnătura semăna suficient de bine cu a mea încât să păcălească pe cineva care nu mă cunoștea, dar documentul conținea o greșeală pe care Andrei nu avusese cum s-o prevadă.
Notarul al cărui nume apărea pe act nu mă văzuse niciodată.
Mai rău pentru Andrei, în ziua în care procura fusese pretins semnată în București, eu participasem la o conferință la Cluj-Napoca, unde fusesem fotografiată, filmată și înregistrată în fața a peste două sute de persoane.
„E o neînțelegere”, a spus Andrei, dar vocea lui nu mai avea nimic din aroganța de câteva minute înainte.
„Atunci probabil poți explica și transferurile.”
Radu a pus alte foi pe masă. Aproape 1,7 milioane de lei plecaseră în mai puțin de doi ani din companie către trei societăți care furnizau, conform facturilor, servicii de consultanță, renovare și recrutare. Numai că două dintre firme aveau același administrator, iar a treia trimisese cea mai mare parte din bani mai departe către un cont controlat indirect de Andrei.
Ioana și-a dus mâna la gură.
„Mi-ai spus că banii aceia veneau din investiții.”
Andrei s-a întors furios spre ea.
„Taci.”
Greșeala lui a fost tonul. Ioana și-a lăsat telefonul pe masă și s-a îndepărtat de el, iar eu am văzut pentru prima dată frica înlocuind aroganța de pe chipul ei.
Inspectorul Petrescu a rămas lângă ușă, fără să dramatizeze situația.
„Domnule Popescu, în seara aceasta nu suntem aici din cauza unei dispute de familie. Există o investigație privind documente și tranzacții financiare, iar dumneavoastră veți avea ocazia să oferiți explicații pe cale oficială.”
Andrei m-a privit de parcă tocmai eu îl trădasem.
„Sunt fiul tău.”
Cuvintele acelea m-au durut mai mult decât bolul cu mâncare pentru câini. Tocmai pentru că era fiul meu îi iertasem ani întregi aroganța, facturile absurde, vacanțele plătite de mine și promisiunile pe care nu le respecta niciodată. Confundasem ajutorul cu iubirea și toleranța cu datoria de mamă, până când el ajunsese să creadă că tot ceea ce construisem îi aparținea deja.
„Știu cine ești”, i-am răspuns. „Problema este că tu ai uitat cine sunt eu.”
Prietenii lui au început să se ridice. Unul și-a cerut scuze și a plecat fără să termine paharul, apoi ceilalți l-au urmat, până când oamenii care râseseră atât de zgomotos cu câteva minute înainte dispăreau pe rând din salon.
Andrei s-a uitat după ei, incapabil să accepte cât de repede se evaporase publicul lui.
„Mamă, putem rezolva asta între noi.”
„Am încercat.”
Cu trei luni înainte, când observasem prima retragere suspectă, îl întrebasem direct dacă există ceva ce trebuia să-mi spună. Mă privise în ochi și îmi spusese că încep să uit lucruri. O lună mai târziu, când întrebasem despre o factură de aproape două sute de mii de lei, sugerase că poate ar trebui să las conducerea companiei „generației următoare”.
Atunci începusem să verific totul.
Nu eram confuză. Eram furioasă și, pentru prima dată, suficient de prudentă încât să nu-i arăt asta.
În dimineața aniversării mele, consiliul companiei aprobase suspendarea lui Andrei din orice funcție administrativă, accesul lui la sistemele interne fusese retras, iar auditul independent fusese extins asupra tuturor contractelor pe care le autorizase în ultimii trei ani. Mai exista însă un lucru despre care el nu știa.
„Casa”, a spus brusc Andrei. „Cel puțin casa este pe numele meu.”
L-am privit.
„Care casă?”
„Vila din Primăverii.”
Ioana s-a întors spre mine, apoi spre el.
Aceea era locuința în care trăiau de aproape patru ani, o proprietate pentru care eu plătisem renovările, taxele și aproape toate costurile importante. Andrei se lăudase atât de mult că era casa lui, încât probabil începuse să creadă propria poveste.
„Nu este pe numele tău.”
„Ba da.”
Radu a scos ultimul document.
„Proprietatea aparține unei societăți patrimoniale controlate integral de doamna Popescu.”
Pentru câteva secunde, Andrei pur și simplu nu a reacționat.
„Nu se poate.”
„Se poate”, am spus. „Pentru că eu am cumpărat-o.”
Ioana și-a închis ochii.
Andrei și-a trecut mâinile prin păr, iar furia i s-a transformat în panică.
„Unde vrei să locuim?”
Întrebarea m-a uluit prin egoismul ei. Nu mă întreba dacă mai exista vreo cale să repare relația dintre noi și nici dacă îmi părea rău că ajunseserăm acolo. Prima lui grijă era unde urma să doarmă după ce robinetul banilor se închidea.
„Ești un bărbat de patruzeci și doi de ani, Andrei. Vei locui acolo unde îți permiți.”
Inspectorul s-a apropiat și i-a cerut să-l însoțească pentru formalitățile necesare. Nu au existat cătușe, strigăte sau scena dramatică pe care poate o meritase seara. Doar un bărbat care, cu o oră înainte, se considera stăpânul încăperii și care acum mergea spre ușă fără ca vreunul dintre prietenii lui să mai fie acolo.
Înainte să plece, s-a întors.
„Chiar o să faci asta propriului tău fiu?”
Am simțit nodul din piept, dar nu m-am lăsat condusă de el.
„Nu eu am făcut asta. Eu doar am încetat să te mai protejez de consecințele lucrurilor pe care le-ai făcut singur.”
Ușa s-a închis în urma lui.
Ioana a rămas câteva momente lângă masă, apoi și-a luat geanta.
„Nu am știut despre acte”, a spus încet.
„Te cred.”
A părut surprinsă.
„Dar ai știut despre restul”, am continuat. „Ai știut cine plătea casa, mașinile, vacanțele și mesele. Iar în seara asta ai filmat în timp ce soțul tău își umilea mama la aniversarea ei.”
Ioana și-a coborât privirea.
Nu am insultat-o și nu am încercat s-o pedepsesc prin cuvinte. Nu mai era nevoie.
După ce a plecat, Radu m-a întrebat dacă vreau să merg acasă. Am privit masa răvășită, paharele pe jumătate pline și bolul ridicol care încă stătea într-o parte.
„Nu încă.”
Am chemat chelnerul.
Bietul băiat părea convins că urma să fie concediat pentru ceva ce nu făcuse.
„Aveți tort?”
A clipit surprins.
„Sigur că da.”
„Atunci aduceți-mi cea mai mare felie pe care o aveți și încă două furculițe.”
Radu a început să râdă, iar până și inspectorul Petrescu a zâmbit înainte să plece. Câteva minute mai târziu, chelnerul s-a întors cu o felie uriașă de tort cu ciocolată și o lumânare adevărată.
De data aceasta, nimeni nu râdea de mine.
Mi-am pus o dorință, am stins lumânarea și am gustat din tort, în timp ce Radu ridica paharul către mine.
„La mulți ani, doamnă Popescu.”
Am privit din nou bolul cu mâncare pentru câini, apoi l-am împins suficient de departe încât să nu-l mai văd.
La șaptezeci de ani, descopăr că poți petrece o viață întreagă construind o avere și totuși să înveți cea mai importantă lecție abia la finalul unei seri cumplite: familia nu primește dreptul de a te distruge doar pentru că poartă același nume.
Telefonul meu a vibrat. Era primul mesaj de la Andrei.
„Mamă, te rog.”
L-am citit fără să simt satisfacția pe care mi-o imaginasem cândva. Simțeam doar liniște.
Nu i-am răspuns atunci, pentru că unele probleme nu se rezolvă cu un transfer bancar, cu o scuză trimisă în grabă sau cu încă o șansă cumpărată din vinovăție. Dacă fiul meu voia vreodată să se întoarcă în viața mea, avea să înceapă prin a răspunde pentru ceea ce făcuse și prin a învăța să trăiască fără banii mei.
Am întors telefonul cu ecranul în jos și mi-am luat încă o bucățică de tort.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nota de plată era singurul lucru pe care îl achitam în seara aceea, iar când chelnerul mi-a adus-o, am zâmbit, am scos propriul card și am plătit doar pentru mine.
