Apoi, toate telefoanele din jurul mesei au început să sune în același timp…
Pentru câteva secunde, nimeni nu mai râde. Unchiul lui Mihai își scoate telefonul din buzunar, Alexandra se uită nedumerită la ecran, iar Mihai își verifică notificările cu aceeași expresie relaxată pe care o are cu un minut înainte. Relaxarea dispare însă imediat ce citește primul mesaj.
— Ce naiba înseamnă asta? întreabă el, ridicând privirea spre mine.
Nu-i răspund. Mă duc lângă mama, îi așez șalul meu peste umeri și îl ajut pe tata să-și curețe cămașa. Mâinile mamei tremură ușor, dar nu din cauza vinului, iar când mă privește înțeleg că încă nu știe ce tocmai am declanșat.
Mihai se ridică atât de repede, încât scaunul lui lovește peretele.
— Cardul meu a fost blocat.
Alexandra încearcă să râdă.
— Probabil o eroare.
Telefonul ei vibrează din nou, iar de data aceasta expresia i se schimbă complet. Citește mesajul de două ori, apoi se întoarce spre fratele ei.
— Mihai, scrie că sunt suspendată din funcția de director regional cu efect imediat.
— Ana, oprește prostia asta, spune el, de parcă mi-ar cere să închid televizorul.
— Nu eu trebuie s-o opresc.
Ușa salonului se deschide înainte să poată răspunde. Înăuntru intră Elena Marinescu, președinta consiliului de administrație, urmată de Radu și de directorul financiar al companiei. Elena nu salută pe nimeni. Pune o mapă pe masă și se uită direct la Mihai.
— Începând cu ora 19:47, ești suspendat din funcția de director general până la finalizarea investigației interne.
Mihai rămâne nemișcat.
— Eu sunt Ionescu Boutique Hotels.
Elena își scoate ochelarii.
— Nu. Familia ta a fondat compania. Ana a salvat-o.
Liniștea care urmează este atât de apăsătoare, încât aud clinchetul tacâmurilor din restaurantul aflat dincolo de ușile salonului.
Alexandra se uită la mine.
— Ce ai făcut?
— Exact ceea ce trebuia să fac de mult.
Mihai încearcă să se apropie, dar tata se ridică între noi. Nu îl amenință și nici nu ridică vocea. Pur și simplu stă drept, cu cămașa pătată de vin, iar pentru prima dată în seara aceea Mihai pare să înțeleagă cât de grotesc arată totul.
Radu deschide mapa.
— Auditul preliminar identifică plăți neautorizate, cheltuieli personale trecute pe companie și transferuri către două societăți controlate indirect de persoane apropiate conducerii.
Alexandra pălește.
Mihai se întoarce spre ea.
— Despre ce vorbește?
Reacția ei îmi confirmă ceea ce bănuiesc de câteva săptămâni. Alexandra știe mai mult decât recunoaște.
Radu continuă calm. În ultimele optsprezece luni, zeci de mii de lei sunt cheltuiți pe vacanțe, mese private, haine și servicii care nu au nicio legătură cu hotelurile. O parte dintre facturi sunt aprobate de Alexandra, altele poartă autorizarea lui Mihai.
— Sunt cheltuieli de reprezentare, protestează el.
Directorul financiar clatină din cap.
— O vacanță privată în Grecia pentru șase membri ai familiei nu este cheltuială de reprezentare.
Nimeni de la masă nu mai găsește situația amuzantă.
Mă uit la Mihai și simt ceva neașteptat. Nu furie. Nu satisfacție. Doar oboseală. Ani întregi îl iubesc suficient încât să-i explic fiecare greșeală, să-i repar fiecare decizie și să confund loialitatea cu obligația de a-l salva de consecințe.
— De cât timp pregătești asta? mă întreabă.
— Auditul? De trei săptămâni. Divorțul? De cinci minute.
Pentru prima dată, nu are o replică pregătită.
Alexandra însă își găsește vocea.
— Din cauza unui pahar de vin distrugi o familie?
Mama se întoarce spre ea.
— Nu vinul a distrus nimic.
Tonul ei este atât de liniștit, încât toți o ascultă.
— Paharul doar i-a arătat fiicei mele că nu mai are nimic de salvat.
Alexandra își lasă privirea în jos.
Mihai încearcă imediat altă strategie. Vocea îi devine mai blândă, aproape afectuoasă.
— Ana, hai să mergem acasă și să discutăm între noi. Nu arunca șapte ani de căsnicie pentru o seară proastă.
— Nu îi arunc pentru seara asta. Îi închei din cauza tuturor serilor în care am tăcut.
Îi amintesc cum îmi ironizează părinții pentru casa lor modestă, cum își lasă sora să-mi vorbească de parcă aș fi o angajată și cum prezintă investițiile mele drept succesul lui personal. De fiecare dată îmi spune că exagerez, că familia lui „așa glumește” și că trebuie să fiu mai tolerantă.
În seara aceasta îi ofer exact ceea ce îmi cere mereu: consecințe fără dramă.
Radu îmi întinde documentele preliminare. Le semnez fără grabă.
Mihai se uită la pixul din mâna mea.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Și compania?
— Compania continuă. Fără tine, până când consiliul decide dacă te mai vrea vreodată în conducere.
Elena intervine imediat.
— Iar până atunci nu ai acces la conturile corporate, sistemele interne sau proprietățile companiei în calitate de director.
Mihai privește în jurul mesei, probabil așteptând ca rudele care râd cu câteva minute înainte să sară în apărarea lui. Nimeni nu o face. Când banii dispar din ecuație, loialitatea lor devine surprinzător de tăcută.
Tata își ia sacoul de pe spătar.
— Maria, mergem?
Mama încuviințează.
Înainte să plecăm, Alexandra vine după noi până lângă ușă.
— Doamnă Popescu…
Mama se oprește.
Alexandra înghite în sec.
— Îmi pare rău.
Mama se uită la ea câteva clipe.
— Nu-mi cere mie iertare pentru că ți-ai pierdut funcția. Cere-ți iertare când o să-ți pară rău pentru ceea ce ai făcut.
Apoi pleacă.
Coborâm în holul hotelului, iar aerul rece care intră de fiecare dată când se deschid ușile principale îmi pare mai ușor de respirat decât atmosfera din salon. Tata îmi atinge brațul.
— Nu trebuia să faci toate astea pentru noi.
— Nu le fac doar pentru voi.
Știu acum că le fac și pentru mine.
Telefonul meu sună. Mihai.
Îl las să sune.
Sună din nou.
De data aceasta răspund.
— Ana, spune el, nu pot să pierd totul într-o singură seară.
— Nu pierzi totul într-o singură seară. Doar afli într-o singură seară cât ai pierdut deja.
Închide pentru câteva secunde, apoi vocea lui devine joasă.
— Pot să repar.
Mă uit prin geamurile hotelului spre luminile Sinaiei și, pentru prima dată după ani întregi, nu mă întreb dacă el poate deveni omul de care am nevoie.
— Atunci începe prin a repara ce ai făcut fără să aștepți să mă întorc.
Închid apelul.
Radu îmi confirmă că cererea de divorț pleacă spre instanță, iar Elena îmi spune că a doua zi consiliul va desemna un director general interimar. Auditul merge mai departe indiferent de divorț, iar orice sumă folosită necorespunzător trebuie justificată și recuperată.
Mama îmi strânge mâna în timp ce ieșim.
— Ești sigură?
Mă uit înapoi o singură dată. Prin ușile de sticlă îl văd pe Mihai coborând în hol, dar nu aleargă după mine. Rămâne acolo, cu telefonul în mână, înțelegând probabil că există lucruri pe care nici banii, nici numele familiei lui nu le mai pot cumpăra.
— Acum sunt, îi spun.
Tata zâmbește și ne conduce spre mașină.
În spatele nostru rămâne hotelul pe care familia Ionescu îl considera simbolul puterii sale. În fața mea nu există încă un plan perfect, dar există ceva ce nu mai simt de foarte mult timp: libertatea de a nu mai repara viața unui om care refuză să-și asume propriile greșeli.
Iar în timp ce mama își așază șalul peste rochia pătată, înțeleg că Alexandra avusese dreptate într-o singură privință.
Un pahar de vin poate schimba o întreagă seară.
Doar că ea nu și-a imaginat niciodată că, vărsându-l peste părinții mei, avea să pună capăt exact vieții confortabile pe care fratele ei credea că nimeni nu îndrăznește să i-o ia.
