În timp ce căuta cu speranță în portofelul din piele neagră, Maria n-a găsit niciun ban sau card, ci doar o fotografie veche și îngălbenită.

Imaginea înfățișa un bărbat cu trăsături familiare care o privea. Inima ei aproape că se opri când recunoscu chipul soțului ei dispărut, însă mult mai tânăr, zâmbind alături de o femeie necunoscută și un copilaș.

Maria se sprijini de banca rece, simțind cum bebelușul din pântece începea să se agite, ca și cum ar fi perceput tulburarea mamei.

Lângă fotografie, în portofel, era un plic decolorat, conținând o scrisoare scrisă de mână cu cerneală albastră. Ea începu să citească, cu mâinile tremurând:

„Dragă Andrei, Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am plecat din această lume fără să-ți spun adevărul.

Copilul imortalizat în fotografie este al tău. Am fost prea temătoare pentru a-ți dezvălui acest lucru, și când am aflat că te-ai însurat cu Maria, am păstrat secretul. Dar nu pot pleca fără să-ți spun. Iartă-mă. Ileana”

Maria strângea scrisoarea în mâini, simțind cum o durere surdă îi cuprinde pieptul. Andrei avusese un copil despre care nu aflase niciodată.

Un copil care acum ar fi fost adult. Un frate sau o soră pentru copilul pe care ea îl purta în pântece.

Cu mâinile tremurând, căută mai departe în portofel și descoperi un carnet mic, cu file rupte, plin de adrese și numere de telefon. Pe ultima pagină, un nume era subliniat cu roșu: „Alexandru Popescu, str. Fagului nr. 23, București”.

O umbră căzu brusc peste ea. Maria ridică privirea, alarmată, și văzu un bărbat înalt cu umerii lați, care o privea cu o expresie ambiguă pe fața sa. Purta un palton negru și avea ochii identici cu cei ai lui Andrei.

„Cred că ai găsit ceva ce-mi aparține,” spuse el cu o voce profundă, întinzând mâna spre portofel.

Maria strânse portofelul la piept. „Tu ești Alexandru?”

Omul păru surprins pentru o secundă, apoi fața i se întunecă. „De unde știi numele meu? Cine ești?”

„Sunt Maria. Soția lui Andrei Popescu.”

Bărbatul făcu un pas înapoi, chipul său palid reflectând șocul. „Andrei… tata?”

„El a murit acum trei luni,” mărturisi Maria, simțind lacrimile cum îi inundă ochii. „Nu a știut niciodată de tine.”

Alexandru se așeză încet pe bancă, lângă Maria, privind fix mormântul din fața lor. Era vorba despre piatra funerară care strălucea impunătoare din granit negru, cu numele „Victor Ionescu” gravat în litere aurii.

„Victor a fost bunicul meu,” spuse Alexandru, arătând spre mormânt. „A murit săptămâna trecută. Mi-a dezvăluit pe patul de moarte adevărul despre tatăl meu.

Am găsit portofelul acesta printre lucrurile ei și am venit să caut mormântul lui… al tatălui meu.”

Maria simți un nod în gât. „Mormântul lui Andrei este în partea cealaltă a cimitirului.” Stătură în tăcere, doi străini legați de un bărbat care nu mai era printre ei.

Maria observă că Alexandru avea aceleași mâini ca Andrei, puternice, dar blânde. Aceleași linii fine în jurul ochilor când părea concentrat.

„Ești însărcinată,” spuse Alexandru, privind spre pântecele Mariei.

Femeia își fixă mâna pe burtă involuntar. „Da. Șapte luni. E un băiat.”

„Fratele meu,” murmură Alexandru, cu o voce plină de emoție.

Maria ezită, scoțând apoi fotografia din portofel și oferindu-i-o. „Asta ar trebui să o păstrezi. Este singura fotografie pe care o am cu tatăl tău când era tânăr.”

Alexandru luă fotografia cu grijă, studiind-o ca pe un obiect prețios. „Se pare că semăn cu el,” rosti încet.

„Da, foarte mult,” confirmă Maria. Apoi, cu oarecare ezitare, adăugă: „Eu… nu am unde locui. Abia am ieșit din închisoare acum trei săptămâni.”

Alexandru ridică privirea surprins, dar non-judecător. „Închisoare?”

Maria oftă, știind că trebuie să fie sinceră. „Am fost acuzată că l-aș fi otrăvit pe Andrei pentru averea lui. Dar eu nu am făcut-o. L-am iubit.

Anchetatorul nu m-a crezut, însă ulterior s-au găsit dovezi că medicamentele lui au fost alterate de partenerul său de afaceri. M-au eliberat când s-a descoperit că sunt însărcinată.”

Alexandru o privi atent, evaluând-o. Apoi, părea că a luat o decizie. „Am un apartament cu două camere. Poți să stai acolo până te pui pe picioare. Fratele meu are nevoie de un loc în care să trăiască.”

Ochii Mariei se umplură de lacrimi. „De ce m-ai ajuta? Nu mă cunoști.”

„Pentru că asta ar fi făcut tatăl meu,” spuse Alexandru simplu. „Și pentru că am pierdut suficient timp fără să-mi cunosc familia.”

Împreună, Maria și Alexandru părăsiră cimitirul, iar ea simți pentru prima oară în multe luni o senzație străină, dar binevenită: speranță.

Portofelul găsit la mormântul unui bogătaș nu conținea bani, dar îi daruia ceva cu adevărat prețios – o șansă la un nou început și o familie pentru copilul ei.

Ajunsi la mașina lui Alexandru, Maria se opri brusc.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă el.

„Am uitat ceva,” zise ea, privind înapoi spre cimitir.

„Ce anume?”

Maria zâmbi, oferind un zâmbet sincer pentru prima oară în luni bune. „Să-i mulțumesc bătrânei Elena pentru sfaturile ei. Uneori, blestemele din cimitir chiar pot fi binecuvântări deghizate.”

Dacă ți-a plăcut această poveste, nu uita să o împărtășești cu prietenii tăi! Haideți să răspândim împreună emoția și inspirația.