O fată s-a căsătorit cu un bătrân bogat – așteptând cu nerăbdare să „dea colțul”… Dar când bătrânul a murit, s-a întâmplat ceva absolut incredibil!
Raluca știa dintotdeauna că este destinată unei vieți pline de strălucire. Nu se putea imagina trăind în monotonia zilnică, într-o casă modestă, alături de un soț care nu-i putea îndeplini toate capriciile.
Își dorise mereu mai mult: rochii luxoase, strălucirea pietrelor prețioase, vacanțe la resorturi unde șampania curgea ca apa. Și, mai presus de toate, voia toate acestea fără să muncească o zi în viața ei. Nu avea îndoieli și nici regrete. Știa pur și simplu: viața oferă oportunități celor care au curajul să le ia.
Și, în sfârșit, soarta i-a întins o șansă de aur – un bărbat mai în vârstă, foarte bogat, cu o reputație solidă și o avere impresionantă.
Avea peste șaizeci de ani, iar ea abia trecuse de treizeci. Și ce dacă? Știa că nu va trebui să aștepte mult. Timpul avea să rezolve totul. A intrat în viața lui ca o adiere de primăvară – ușoară, proaspătă, strălucitoare.
Șerban, fermecat de tinerețea ei, a căzut rapid în capcană.
„Dragă Raluca, cui aș putea să las tot ce am, dacă nu ție?” îi spunea adesea, mângâindu-i mâna delicată cu degetele sale zbârcite.
„Tu ești cel mai prețios lucru pentru mine, iubirea mea,” ciripea ea, atingându-i ușor umărul.
Dar, în interior, Raluca număra rece zilele. Nu mai era mult.
Și, într-o dimineață, bătrânul ei „iubit” nu s-a mai trezit. Totul s-a întâmplat exact cum plănuise. Lacrimile de la înmormântare au fost perfect regizate, iar ținuta de doliu – impecabil aleasă.
A jucat rolul văduvei îndurerate fără cusur și putea deja gusta dulceata victoriei.
Dar când avocații și moștenitorii s-au adunat pentru citirea testamentului, Raluca a simțit un fior rece pe șira spinării. Ceva era în neregulă…
Cuvintele testamentului au șocat pe toată lumea. Dar mai ales pe ea.
„În ceea ce privește proprietățile imobiliare, conturile bancare și acțiunile deținute, acestea vor fi transferate către Fundația Șerban Popescu pentru Copiii Abandonați, cu excepția sumei de 10.000 de dolari, care va fi acordată soției mele, Raluca Popescu, pentru cheltuieli imediate.”
Un murmur de uimire a străbătut sala. Raluca simți că îi fuge pământul de sub picioare. Zece mii de dolari? După toate sacrificiile? Asta era tot?
„Această prevedere,” continuă avocatul, impasibil, „va intra în vigoare imediat, cu condiția ca doamna Popescu să aibă dreptul să locuiască în reședința actuală timp de încă trei luni, perioadă în care trebuie să își găsească o altă locuință.”
Raluca s-a ridicat brusc de pe scaun, tremurând de furie.
„Este imposibil! Șerban mi-a promis totul! Mi-a spus cu gura lui…”
„Doamnă Popescu,” interveni calm avocatul, „nu există nicio greșeală. Testamentul a fost întocmit acum șase luni și semnat în prezența a trei martori. Este perfect legal și incontestabil.”
„Dar sunt soția lui!” țipă ea, machiajul impecabil încețoșându-i-se sub lacrimi.
„Aveți drepturile acordate de lege, care au fost respectate prin această alocație. Conform contractului prenupțial semnat înainte de căsătorie, nu aveți dreptul la mai mult.”
Raluca căzu înapoi pe scaun, amețită. Acordul prenupțial… Îl semnase aproape fără să citească, convinsă că Șerban nu avea să-l schimbe niciodată pe cel vechi.
„Mai există un element,” adăugă avocatul, scoțând un plic sigilat. „Domnul Popescu v-a lăsat această scrisoare, cu instrucțiunea de a vă fi înmânată după citirea testamentului.”
Cu mâinile tremurânde, Raluca deschise plicul.
Dragă Raluca,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am părăsit această lume și tocmai ai aflat de decizia mea privind averea. Sunt sigur că ești șocată și furioasă, și înțeleg pe deplin.
Vreau să știi că am știut încă de la început de ce m-ai luat de soț. Nu sunt naiv. La vârsta mea, am învățat să citesc dincolo de aparențe. Știam că aștepți cu nerăbdare clipa în care voi muri ca să te bucuri de banii mei.
Și, surprinzător, nu te învinuiesc. Fiecare face ce crede că trebuie pentru a supraviețui. Tu ai ales un drum, eu am ales să te las să crezi că vei reuși.
De ce? Pentru că acești doi ani, deși construiți pe o minciună, au fost mai plăcuți decât singurătatea mea anterioară.
Cum am aflat adevărul? Tehnologia modernă face minuni. Mesajele tale trimise prietenilor despre ‘bătrânul care nu mai crapă’, planurile detaliate despre cum vei cheltui banii – toate au ajuns la mine.
Dar vreau să îți ofer un ultim cadou: o lecție. O viață construită pe înșelăciune aduce doar dezamăgire. Cei 10.000 de dolari sunt suficienți pentru un nou început. Folosește-i cu înțelepciune.
Copiii care vor beneficia de averea mea vor învăța că există generozitate pe lume, nu doar egoism.
Cu speranță,
Șerban
Raluca lăsă scrisoarea să-i cadă din mâini. În jur, fețele celor prezenți o priveau ba cu triumf, ba cu milă.
Acasă – în conacul care nu-i mai aparținea – se prăbuși pe canapeaua albă de piele, încercând să înțeleagă unde greșise.
Pe perete, poza de nuntă îi atrase atenția. Șerban zâmbea enigmatic. Abia acum realiza că nu fusese niciodată un bătrân naiv – ci un vulpoi viclean.
Zilele următoare au fost un coșmar. Prietenii au dispărut. Facturile au început să curgă. Bijuteriile și hainele de firmă au fost vândute pe nimic.
Aproape de data-limită de a părăsi conacul, soneria a sunat. Era Mihai, avocatul lui Șerban, cu un dosar sub braț.
„Doamnă Popescu, am venit să discutăm despre ultima clauză a testamentului.”
„Mai e ceva?” întrebă ea, fără vlagă.
„Da. Domnul Popescu a lăsat dispoziția ca, la o lună după deces, să vi se ofere un loc de muncă în cadrul fundației sale – un post administrativ, bine plătit, cu program complet.”
Raluca rămase mută de uimire.
„De ce ar face asta?”
„Răspunsul e în această scrisoare.” Mihai îi întinse un alt plic.
Raluca,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu ai fugit. Că ai ales să rămâi și să lupți.
Îți ofer acest loc de muncă nu din răzbunare, ci din respect. Am văzut în tine inteligență, eficiență, capacitatea de a gestiona situații complexe.
Fundația are nevoie de tine. Și tu ai nevoie de un nou început, bazat pe muncă cinstită.
Alegerea îți aparține.
Cu speranță,
Șerban
Raluca privi lung scrisoarea, apoi către Mihai.
„Când pot începe?” întrebă, răgușit.
Trei ani mai târziu, Raluca Popescu era directoarea administrativă a Fundației Șerban Popescu.
Locuia într-un apartament modest, cumpărat din salariul său, și conducea o organizație care ajuta dublu față de înainte.
Privea adesea fotografia lui Șerban din birou și zâmbea: bătrânul îi oferise, în cele din urmă, viața mai bună pe care o visase — doar că într-un mod pe care nu-l prevăzuse niciodată.
