Căpitanul echipei de fotbal a crezut că băiatul tăcut, venit la liceu cu bursă, avea să îngenuncheze ca de obicei. Nu știa că băiatul se antrena de la șapte ani cu un fost militar, care îl învățase să nu lovească niciodată primul.
Cel mai de neatins sportiv din liceu îmi ținea rucsacul vechi de pânză strâns în pumn, iar jumătate din hol aștepta să mă vadă căzând în genunchi. Directorul adjunct a văzut totul din ușa biroului, dar a întors privirea. Telefoanele erau deja ridicate, iar eu îmi țineam palmele deschise dintr-un motiv pe care nimeni de acolo nu îl înțelegea.
„În genunchi și adună-ți foile, Andrei”, a spus Radu batjocoritor, cu geaca lui mare, cu emblema echipei liceului, blocând lumina de pe hol. „Să vedem dacă bursa aia te-a învățat puțină educație sau dacă ești la fel de prost crescut ca toți din cartierul tău.”
Mulțimea a început să murmure și să râdă, într-un cor jos, răutăcios, cu telefoanele ridicate ca niște scuturi mici.
Nu i-am răspuns. Nu m-am aplecat după foile împrăștiate pe jos, care se udau încet în bălțile de zăpadă topită de pe linoleum.
Spatele îmi era lipit de dulapurile metalice reci, iar mirosul puternic al parfumului lui scump umplea spațiul îngust dintre noi. Auzeam clicurile repetate ale camerelor de la telefoane, iar fețele colegilor mei se amestecau într-un zid de privitori nerăbdători.
Voiau spectacol.
Voiau să vadă cum băiatul tăcut dintr-un cartier sărac al Bucureștiului este umilit înainte să sune măcar clopoțelul pentru prima oră.
Radu s-a apropiat și mai mult. Pieptul lui s-a lipit de al meu, iar mâna cu care mă ținea de guler s-a strâns până când materialul ieftin al hanoracului cumpărat la mâna a doua a început să se rupă.
„Cu tine vorbesc, gunoiule”, a spus printre dinți, îngustându-și privirea când am refuzat să mă uit în jos, la adidașii lui albi și curați. „Crezi că dacă iei numai note mari ești cineva? Aici nu ești nimic. Acum îngenunchează.”
Cu coada ochiului, l-am văzut pe domnul Popescu, profesorul de istorie, ieșind din clasă. S-a uitat o clipă la Radu, la cât de mare și sigur pe el era, apoi și-a coborât imediat privirea spre catalog și a pornit în direcția opusă.
„Hai, băieți, mergeți la ore. Să eliberăm holul”, a spus fără vlagă, fără să se mai întoarcă.
Mulțimea a râs, pentru că toți știau cum merg lucrurile în liceul acela.
Radu era fiul unui senator cunoscut. Aducea trofee liceului. Eu eram doar copilul sărac trecut în statistici, bun de arătat atunci când școala voia să pară că ajută elevii fără posibilități.
Am expirat încet. Degetele mi s-au relaxat, iar mâinile mi-au rămas libere pe lângă corp.
Pentru o fracțiune de secundă, mintea mi-a fugit într-un garaj mic și rece de la marginea orașului, unde mirosea a saltele vechi de antrenament și a praf. Acolo auzeam mereu vocea joasă, aspră, a unui om care supraviețuise mai multor misiuni grele în Afganistan.
„Stăpânirea de sine nu înseamnă slăbiciune, băiete”, îmi răsuna vocea lui în minte. „Lumea e plină de oameni gălăgioși care vor să te vadă cedând. Tu îi privești în ochi. Nu chemi furtuna, dar dacă vine, devii ancora.”
„Ultima șansă, bursierule”, a șoptit Radu, trăgându-și pumnul drept înapoi. Încheieturile i s-au albit, iar holul a amuțit complet…
Palma deschisă
Nu m-am ferit mult.
Doar cât trebuia.
Pumnul lui a trecut pe lângă obrazul meu și a lovit dulapul metalic din spatele meu cu un zgomot urât, sec. Radu a scos un sunet scurt, ca și cum aerul i se blocase în gât. Cineva din mulțime a zis „băăă”, lung, prostesc, dar nu a râs nimeni.
Mâna mea stângă era deja pe antebrațul lui.
Nu l-am strâns. Nu l-am smucit. L-am ținut acolo, cu palma deschisă, așa cum mă învățase nea Sandu când aveam doisprezece ani și credeam că forța înseamnă să spargi ceva.
„Nu strângi ca disperatul”, îmi spunea el, în garajul lui de lângă Șoseaua Giurgiului. „Disperatul pierde primul. Tu pui palma. Simți unde se duce omul. Și îl lași să se ducă, dacă e destul de prost.”
Radu a tras de braț. A încercat să se elibereze. Nu putea, fiindcă se blocase singur între mine, dulap și mâna lui care pulsa acum de durere.
I-am văzut fața.
Roșie. Uimită. Urâtă.
Asta m-a speriat mai tare decât pumnul.
Pentru că un om ca Radu nu știa să fie văzut pierzând. Nu în hol. Nu în fața fetelor din a XI-a. Nu în fața băieților din echipa lui, care stăteau la doi pași și își țineau telefoanele ridicate, dar nu mai făceau glume.
„Dă-mi drumul”, a scuipat el.
I-am dat.
Prea repede, poate.
S-a dezechilibrat, a făcut un pas înapoi, talpa albă i-a alunecat pe zăpada topită de lângă calorifer și a lovit cu umărul un băiat din clasa a X-a. Rucsacul meu i-a căzut din mână. Caietele au rămas pe jos, deschise, ude la colțuri.
El s-a uitat la ele de parcă îl jigniseră.
Apoi s-a uitat iar la mine.
„Ai pus mâna pe mine”, a zis.
Am auzit atunci, clar, respirația cuiva lângă mine. O fată de la uman, Iulia Stancu, avea telefonul atât de aproape de față încât lumina ecranului îi făcea nasul alb.
„Ai filmat?” a întrebat-o cineva.
Ea n-a răspuns.
Radu a zâmbit. Nu frumos. Nu de amuzament. Zâmbetul ăla pe care îl fac băieții care au fost crescuți să creadă că orice cameră îi iubește.
„Bine”, a spus. „Hai să le arătăm tuturor ce violent e bursierul.”
A venit iar spre mine.
De data asta cu ambele mâini.
Nea Sandu nu ridica vocea
Înainte să ajung la liceul ăla, diminețile mele începeau la 5:20.
Mama pleca la spital la 5:45, cu părul prins prost într-un elastic negru și cu o pungă de plastic în care își punea sendvișul. Nu era asistentă. Nu doctoriță. Făcea curățenie pe secția de chirurgie, iar când venea acasă, mâinile îi miroseau a clor chiar și după două spălări.
Eu coboram la garajul lui nea Sandu.
Stătea la parter, într-un bloc gri de pe Aleea Livezilor, deși livezi nu mai văzuse nimeni acolo de pe vremea lui Ceaușescu, probabil. Avea o Dacie veche, verde șters, pe care n-o mai pornea, și lângă ea două saltele rupte, un sac de box agățat în tavan și un ceas de perete care mergea cu cinci minute înainte.
Îmi dădea ceai într-o cană ciobită.
„Ține cana cu ambele mâini”, zicea. „Dacă tremură, să știu.”
Eu ziceam că nu tremur.
Tremuram.
Prima dată când m-a găsit bătut, aveam șapte ani și sânge uscat sub nas. Niște băieți mai mari îmi luaseră mingea. Eu încercasem s-o iau înapoi și primisem doi pumni. Mă așezasem pe scările blocului și plângeam cu gura închisă, ca să nu mă audă mama.
Nea Sandu a ieșit cu gunoiul.
S-a uitat la mine.
„Ai început tu?”
Am dat din cap că nu.
„Ai terminat tu?”
Am dat iar din cap că nu.
A oftat și a pus sacul de gunoi jos.
Așa a început.
N-a fost ca în filme. N-am devenit brusc puternic. Mult timp am fost doar un copil slab care cădea pe saltele și se enerva. Nea Sandu mă punea să repet același pas de o sută de ori, până îmi venea să-l înjur, dar nu îndrăzneam.
„Primul pumn îți aparține doar dacă e viață sau moarte”, spunea. „Restul e orgoliu. Orgoliul e scump. Noi n-avem bani de el.”
Asta îmi rămăsese în cap.
Noi n-aveam bani de orgoliu.
Poate de-aia nu i-am răspuns lui Radu nici în septembrie, când mi-a pus tavă cu ciorbă în poală la cantină. Nici în octombrie, când mi-a lipit pe dulap o foaie pe care scria „copil sponsorizat”. Nici în noiembrie, când mi-a ascuns geaca și am mers acasă în hanorac, prin ploaie, până la stația de la Universitate.
Mama m-a întrebat atunci de ce sunt ud.
I-am spus că am uitat umbrela.
N-aveam umbrelă.
A doua lovitură
Radu m-a prins de umeri și m-a izbit de dulapuri.
Capul mi-a pocnit ușor în metal. Nu tare, dar destul cât să văd, pentru o clipă, un punct negru la marginea privirii.
Mulțimea a prins viață.
„Dă-i, Radule!”
„Filmează, mă, filmează!”
„Nu se pune, că ăsta știe karate sau ceva.”
Nu știam karate. Știam să cad. Știam să-mi țin coatele aproape. Știam că, dacă un om te prinde de haine, nu te lupți cu hainele; îi iei echilibrul.
Radu a ridicat genunchiul spre burta mea.
Atunci m-am mișcat.
Mi-am coborât șoldul, i-am prins încheietura cu mâna stângă și cotul cu dreapta, apoi am făcut jumătate de pas în lateral. Nu spectaculos. Nu ca în clipurile de pe internet. A fost urât și mic, cu talpa mea alunecând și cu rucsacul ud sub picior.
Radu a trecut pe lângă mine.
Greutatea lui s-a dus înainte. Eu doar am ținut linia.
A căzut în genunchi.
Nu eu.
El.
Holul a scos un sunet pe care n-am să-l uit. O gură mare care se deschide. Câteva râsete tăiate pe la mijloc. Un „mamă” șoptit de cineva care probabil nu voia să fie auzit.
Radu și-a pus palmele pe linoleum. Una îi tremura. Cealaltă avea pielea spartă la două degete de la dulap.
I-am dat drumul imediat și m-am dat înapoi.
Palmele mele erau sus, deschise.
„Nu vreau să mă bat”, am spus.
Mi-a ieșit mai încet decât voiam. Ca și cum aș fi cerut voie să trec.
Radu s-a ridicat încet.
Avea zăpadă murdară pe genunchiul pantalonilor și o șuviță lipită de frunte. Nu mai arăta ca poza de pe panoul cu olimpici sportivi de la intrare. Arăta ca un băiat mare care tocmai înțelesese că masa lui preferată nu era rezervată pe viață.
A făcut pasul ăla mic spre mine.
Atunci a apărut directorul adjunct.
„Ce se întâmplă aici?” a strigat domnul Mirea, de parcă nu stătuse în ușă cu două minute înainte.
Avea o cravată vișinie și o pată de cafea pe mânecă. Îl vedeam în fiecare dimineață la intrare, zâmbind părinților cu mașini bune și făcându-se că verifică uniforma copiilor ca mine.
Radu s-a întors imediat spre el.
Schimbarea a fost scârboasă. Parcă îi apăsase cineva un buton.
„Domnule director, m-a atacat”, a spus. „A sărit la mine. Toată lumea a văzut.”
Toată lumea a tăcut.
Asta m-a durut mai tare decât dulapul.
Mirea s-a uitat la mine, apoi la Radu, apoi la telefoanele ridicate. Pentru o clipă, am crezut că o să ceară filmările.
N-a cerut.
„Andrei”, a zis, cu fața lui de om obosit de adevăruri ieftine, „în biroul meu. Acum.”
Biroul cu diplome
În biroul lui Mirea mirosea a cafea rece și a mobilă veche dată cu spray.
Pe pereți erau diplome în rame aurii, poze cu echipa de fotbal, poze cu directoarea strângând mâini de oameni importanți. Într-una dintre ele, Radu stătea între tatăl lui și un fost ministru, cu medalia la gât și zâmbetul ăla de reclamă.
Eu stăteam pe scaunul din fața biroului, cu rucsacul în brațe.
Ud. Rupt. Greu.
Radu stătea lângă calorifer, cu mâna bandajată de asistenta școlii. Nu plângea, dar avea ochii roșii de nervi.
„Este foarte grav”, a spus Mirea.
M-am uitat la el.
„Da.”
Nu i-a plăcut răspunsul meu.
„Violența în școală nu este acceptată.”
„Știu.”
„Atunci de ce ai reacționat așa?”
Am clipit.
„M-a lovit primul.”
Radu a râs scurt.
„Nu te-am lovit. Te-am împins, că mi-ai stat în drum.”
Mirea a deschis un dosar. Al meu. Îl recunoșteam după eticheta albă, scrisă cu marker: Dumitrescu Andrei, bursă socială + merit.
Nu știu de ce m-a lovit eticheta aia. Poate pentru că arătam ca o problemă de contabilitate.
„Andrei”, a spus Mirea, coborând vocea, „tu trebuie să înțelegi poziția ta aici. Ai primit o șansă. Mulți copii și-ar dori locul tău. Nu poți să creezi scandaluri.”
Poziția mea.
Șansa mea.
Locul meu.
Am strâns rucsacul mai tare. Înăuntru, caietul de matematică era lipit de cel de română. Cerneala se întinsese pe margini. Pe prima pagină aveam o problemă rezolvată până la jumătate, scrisă aseară la masa din bucătărie, lângă o farfurie cu cartofi prăjiți reîncălziți.
„Aș vrea să vă uitați la filmări”, am zis.
Mirea și-a scos ochelarii.
„Care filmări?”
„Camerele de pe hol. Și telefoanele.”
Radu a pufnit.
„Normal că vrea filmări, domnu’. A repetat faza. A venit pregătit.”
„Pentru ce?” am întrebat.
Radu s-a uitat la mine. Prima dată în dimineața aia, nu avea o replică la îndemână.
Ușa s-a deschis fără să bată nimeni.
Directoarea, doamna Vasilescu, a intrat cu telefonul la ureche și cu buzele strânse. În urma ei venea domnul Popescu, profesorul de istorie. Ținea catalogul la piept ca pe un scut.
„Da, domnule senator, înțeleg”, spunea directoarea. „Sigur. Suntem în birou acum. Nu, nu permitem asemenea comportament.”
S-a oprit când m-a văzut.
M-a măsurat de sus până jos. Hanoracul rupt. Rucsacul ud. Pantalonii cu noroi la tiv.
Apoi s-a uitat la Radu și fața i s-a înmuiat puțin.
„Radu, dragă, ești bine?”
Dragă.
Mi-a venit să râd, dar n-a ieșit nimic.
Filmarea care nu trebuia să existe
Tatăl lui Radu a ajuns în douăzeci de minute.
Nu singur.
A venit cu un bărbat în costum negru, cu gât gros, și cu o femeie care ținea o mapă sub braț. Senatorul Cernat era mai scund decât părea la televizor. Avea fața bronzată, deși era februarie, și un zâmbet care se aprindea doar când intra cineva nou în cameră.
M-a privit ca pe o gumă lipită de talpă.
„El e?” a întrebat.
Nimeni n-a zis da, dar toți au zis da cu fața.
Directoarea a început să vorbească despre „incident”, despre „tensiuni între elevi”, despre „măsuri interne”. Eu nu mai ascultam. Mă uitam la mâna lui Radu, la bandajul alb, la felul în care îl ținea puțin ridicat, ca să se vadă.
Apoi telefonul meu a vibrat.
O dată.
Era un mesaj de la Iulia Stancu.
Nu vorbisem niciodată cu ea mai mult de „ai un pix?” și „da”. Stătea în banca a treia la engleză și desena ochi pe colțul caietului.
Mesajul avea un link.
Sub el scria: „L-am pus pe grupul clasei. Scuze că n-am zis nimic pe hol.”
Am apăsat.
Eram eu, lipit de dulapuri. Radu în fața mea. Se auzea clar.
„În genunchi și adună-ți foile, Andrei.”
Apoi pumnul.
Apoi dulapul.
Apoi Radu în genunchi.
M-am uitat la ecran până când literele de sub clip s-au amestecat. Nu plângeam. Mi se uscase gura atât de tare încât limba mi se lipea de cerul gurii.
În birou, femeia cu mapa îi șoptea ceva senatorului.
Radu se uita la telefonul lui.
Fața i s-a schimbat prima. Apoi a ridicat privirea spre mine, și pentru o secundă am văzut copilul de sub geaca echipei. Nu mi-a părut rău de el. Mi-a părut rău că am văzut.
„Ce ai făcut?” a zis el.
„Eu?” am întrebat.
Ușa s-a deschis iar.
De data asta, secretara a intrat cu o față de parcă îi arsese ceva pe aragaz.
„Doamna directoare”, a spus, „clipul… îl trimit părinții pe grupuri. Sună telefoanele la cancelarie.”
Senatorul a întins mâna spre fiul lui.
„Dă-mi telefonul.”
Radu nu i l-a dat.
„Radu.”
Atunci telefonul meu a vibrat din nou.
Mama.
Nu puteam răspunde. Nu cu toți oamenii ăia în cameră, nu cu doamna Vasilescu uitându-se la mine de parcă eu făcusem holul să existe.
Am respins apelul.
Imediat a sunat telefonul directoarei. Ea a răspuns, s-a albit puțin și mi-a întins aparatul.
„E mama ta.”
L-am luat.
„Andrei?” Vocea mamei era ruptă. În spate se auzea un cărucior de spital, roți proaste pe gresie. „Ce s-a întâmplat? Mi-a trimis doamna Mariana de la trei un video. Tu ești bine?”
Am vrut să zic da.
M-am uitat la hanoracul rupt.
„Sunt bine.”
„Vin.”
„Nu poți pleca de la muncă.”
„Vin”, a zis ea, și a închis.
Omul din garaj
Mama n-a ajuns prima.
A ajuns nea Sandu.
Nu știu cine îl sunase. Probabil mama, probabil vecina Mariana, care știa tot înainte să se întâmple. A intrat în birou cu geaca lui veche de armată, cu șapca în mână și cu mersul acela puțin rigid, de om care simte vremea în genunchi.
Nu era mare. Nu era genul de om care umple o cameră doar stând în ea.
Dar când a intrat, senatorul a tăcut.
Mirea s-a ridicat din scaun fără să-și dea seama.
„Bună ziua”, a spus nea Sandu.
Vocea lui nu era tare. Nici nu trebuia.
S-a uitat la mine. La fața mea. La hanorac. La mâini.
„Ai lovit primul?”
„Nu.”
A dat din cap o singură dată.
Apoi s-a întors spre directoare.
„Atunci aș vrea să văd și eu pentru ce îl țineți aici.”
Senatorul a râs pe nas.
„Și dumneavoastră sunteți?”
„Sandu Petrescu.”
„Rudă?”
„Omul care l-a învățat să nu rupă maxilarul fiului dumneavoastră când a avut ocazia.”
În birou s-a auzit radiatorul. Trosnea. Prost moment să trosnească.
Doamna Vasilescu a făcut un pas.
„Domnule Petrescu, vă rog să păstrăm un ton civilizat.”
Nea Sandu și-a pus șapca pe genunchi și s-a așezat lângă mine, de parcă îi oferise cineva scaunul. Nu îi oferise nimeni.
„Civilizat e când adultul din ușă oprește bătaia”, a spus. „Nu când așteaptă să vadă cine dă mai bine în poze.”
Mirea s-a înroșit la gât.
Domnul Popescu, care stătuse până atunci lângă bibliotecă și se făcuse mic, a tușit.
Toți s-au uitat la el.
A scos telefonul din buzunarul sacoului. Mâna îi tremura puțin.
„Eu… am filmat o parte”, a spus.
Radu a ridicat capul brusc.
„Cum adică?”
Popescu nu se uita la el. Se uita în podea.
„Când am ieșit din clasă. Am văzut că se întâmplă ceva. Am pornit camera. Nu am intervenit. Asta… asta e vina mea. Dar am filmarea.”
Mi s-a întors stomacul.
Omul care plecase avea dovada în buzunar.
Nea Sandu nu s-a uitat urât la el. Asta m-a enervat. Eu m-aș fi uitat. M-aș fi uitat până ar fi ieșit prin perete.
„Puneți-o”, a spus senatorul, strângând din maxilar.
Popescu a pus telefonul pe birou.
În filmarea lui se vedea mai clar decât în a Iuliei. Se vedea cum Mirea stătea în ușa biroului și întorcea capul. Se vedea cum Radu mă prindea de guler. Se auzea „gunoiule”. Se auzea „acum îngenunchează”.
Apoi se vedea pumnul.
Nimeni n-a mai vorbit.
Radu s-a uitat la tatăl lui. Cred că a așteptat salvarea. O replică. O minciună mai mare. Ceva.
Senatorul și-a luat telefonul de pe birou și l-a băgat în buzunar.
„Vom discuta cu avocatul”, a spus.
Femeia cu mapa deja scria ceva.
Nea Sandu s-a ridicat.
„Discutați.”
Când a intrat mama
Mama a ajuns cu obrajii roșii de frig și cu halatul de spital încă sub geacă.
Avea părul ieșit din elastic și pantofii uzi. În mână ținea telefonul strâns, de parcă îl putea zdrobi.
Când m-a văzut, n-a întrebat nimic.
A venit la mine și mi-a prins fața între palme. Mirosea a săpun ieftin și dezinfectant. Degetele îi erau reci.
„Te doare ceva?”
„Nu.”
„Nu mă minți.”
„Capul puțin.”
A închis ochii o secundă.
Apoi s-a întors spre directoare.
Mama mea nu era o femeie care ridica vocea la oameni în birouri. Cere scuze când cineva o calcă pe picior în autobuz. Spune „sărut mâna” unor medici care nici nu o văd. Își pune boneta înainte să intre pe secție și nu se plânge că o dor spatele și tălpile.
Dar atunci a stat dreaptă.
Nu știu de unde a scos asta.
„Dacă băiatul meu era cel care îl ținea de guler pe copilul domnului senator”, a spus, „poliția era deja aici?”
Doamna Vasilescu a clipit.
„Doamnă Dumitrescu, vă rog…”
„Era?”
Mirea s-a uitat la pixul lui.
Senatorul și-a îndreptat cravata.
„Nu cred că ajută să transformăm asta într-un conflict social.”
Mama a râs.
Un râs mic. Fără bucurie.
„Normal că nu credeți.”
Radu stătea lângă calorifer și se uita în telefon. Pe ecran îi curgeau mesaje, unul după altul. Probabil prieteni. Probabil colegi. Probabil oameni care până atunci îi trimiteau mingi de foc și coroane.
I s-a terminat bateria sau l-a închis. Nu știu.
Directoarea a spus că vor deschide o anchetă internă. Că vor discuta în consiliu. Că există proceduri.
Mama a întrebat dacă pot pleca acasă.
„Ar fi bine să rămână la ore”, a zis Mirea, din reflex.
Nea Sandu s-a uitat la el.
Mirea a înghițit.
„Sau… da. Sigur. Poate pleca.”
Mi-am ridicat rucsacul. O curea s-a rupt de tot și a căzut pe podea ca o limbă moartă.
M-am aplecat după foi.
De data asta nu fiindcă mi-a spus Radu.
Le-am adunat încet. Unele erau murdare. Pe una, problema la matematică se transformase într-o pată albastră. Iulia a intrat fără să ceară voie și a pus pe birou caietul meu de engleză.
„L-am luat de pe hol”, a zis.
Nu s-a uitat la Radu.
„Mulțumesc”, am spus.
Ea a dat din cap și a ieșit.
Nu în genunchi
Pe hol nu mai era mulțimea de dimineață.
Era mai rău.
Erau grupuri mici, lipite de pereți, prefăcându-se că beau apă sau că verifică orarul. Când am ieșit, vocile au scăzut. Telefoanele au coborât. Câteva priviri s-au ferit.
Nu m-am simțit victorios.
Mă durea capul. Hanoracul îmi atârna rupt la guler. În rucsac, totul era ud. Îmi era foame, deși era abia 9:10, și m-am gândit la sendvișul din ghiozdan, probabil strivit sub manualul de fizică.
La capătul holului, lângă panoul cu echipa de fotbal, poza lui Radu zâmbea încă.
Căpitan.
Cel mai bun marcator.
Mândria liceului.
Mama mergea lângă mine. Nea Sandu, în spate, cu pași rari.
Când am trecut pe lângă dulapul meu, am văzut foaia lipită din noiembrie. Crezusem că o rupsesem pe toată, dar rămăsese un colț sub bandă: „spon”.
M-am oprit.
Am dezlipit bucata aia mică. Banda mi s-a lipit de deget. Am mototolit hârtia și am băgat-o în buzunar.
La ușa de la ieșire, domnul Popescu ne-a ajuns din urmă.
„Andrei”, a spus.
M-am întors.
Arăta mai bătrân decât la prima oră. Catalogul îi atârna într-o mână.
„Îmi pare rău.”
Nu știam ce să fac cu asta.
Îmi pare rău nu usca foile. Nu oprea pumnul. Nu făcea un adult să se întoarcă la timp.
Nea Sandu m-a lăsat să răspund singur.
„Data viitoare”, am spus, „nu mai filmați întâi.”
Popescu a dat din cap. Nu s-a apărat. Asta a fost singurul lucru decent.
Afară, frigul mi-a intrat direct prin gulerul rupt. În curtea liceului, zăpada era călcată în urme gri. Mama mi-a tras gluga pe cap, deși eram mai înalt decât ea.
„Mergem la urgențe”, a spus.
„N-am nimic.”
„Mergem.”
Nea Sandu a deschis portiera Daciei lui vechi. Nu știam cum de pornise rabla aia tocmai azi. Probabil o amenințase.
Înainte să urc, m-am uitat înapoi.
La etajul doi, în spatele unui geam, Radu stătea singur. Nu mai avea geaca echipei pe el. Doar tricoul alb. Mâna bandajată îi atârna pe lângă corp.
Nu mi-a făcut semn.
Nici eu.
M-am urcat în mașină, cu rucsacul rupt la picioare și cu palmele deschise pe genunchi.
Dacă povestea asta ți-a rămas în minte, trimite-o mai departe cuiva care știe cum arată un hol plin de oameni tăcuți.
Dacă vrei să citești și alte povești despre oameni curajoși, îți recomandăm să vezi cum Vlad a ridicat pumnul pe hol sau ce s-a întâmplat când soacra mea a lipit numele ei pe cutia mea poștală, și nu rata povestea despre cum mi-a aruncat plicul de la clinică în chiuvetă și a zis.
