Într-o lume a bogăției și așteptărilor stricte impuse de tatăl său, Anna a ales să se căsătorească cu un om de serviciu întâlnit întâmplător pe stradă.

Ceea ce a pornit ca un act de rebeliune s-a transformat într-o poveste surprinzătoare de iubire, cu descoperiri de familie și o confruntare atât de intensă încât și-a făcut tatăl să-și ceară iertare în lacrimi.

Întreaga mea existență s-a desfășurat sub controlul autoritar al tatălui meu. Nu era neapărat fără inimă, dar pentru el, viața era redusă la o chestiune de afaceri, rece și calculată.

În lumea lui, eram doar o valoare, un pion în jocul său de strategie. Viitorul meu soț? Avea să fie „partenerul ideal” pentru extinderea averii familiei, nu un tovarăș de râs și iubire.

„Îți vei arăta recunoștința într-o bună zi,” obișnuia să-mi spună tata, cu o seriozitate care nu admitea replică. „Viața nu se reduce la iubire, draga mea. Este despre stabilitate. Iubirea adevărată vine din securitate și putere.”

Cu fiecare an care trecea, aceste cuvinte păreau tot mai constrângătoare. „Ce e mai bine” pentru mine se transformase într-o capcană din care nu puteam scăpa, fără voința de a decide în dreptul meu.

Pe măsură ce am crescut, acest sentiment a devenit tot mai apăsător. Fiecare cină, fiecare discuție ducea mereu în aceeași direcție: „datoria” față de familie.

„Anna, ești singurul nostru copil. Ai o responsabilitate față de noi. Chiar nu ai cum să-ți dai seama de asta?” father said, într-o seară, la masă.

Într-o după-amiază răcoroasă de toamnă, pur și simplu am simțit că nu mai pot continua. Am părăsit casa, lăsând în urmă tăcerea care se simțea mai mult ca un mormânt decât un cămin, și am început să mă plimb prin oraș.

Nu aveam o destinație anume, dar simțeam nevoia să evadez, fie și pentru câteva ore.

Când am cotit pe o stradă, l-am văzut. Era un tânăr cu o șchioapătură ușoară, măturând frunzele de pe trotuarul unui șir de magazine. Mișcările lui erau lente și atente, ca un ritual liniștit.

Era ceva liniștitor în modul în care își făcea munca, parcă era o parte integrantă a orașului.

Fără să mă gândesc prea mult, m-am apropiat de el.

„Scuzați-mă,” am spus cu o voce tremurătoare. A ridicat privirea spre mine, surprins, dar tăcut, așteptând. „Bună… Eu—am nevoie de un soț. Cum ai reacționa dacă ne-am căsători azi?”

A ridicat o sprânceană, privindu-mă ca și cum tocmai aș fi apărut dintr-o altă galaxie.

„Glumești?” a întrebat el, cu o voce profundă, însă calmă.

„Nu,” am răspuns, străduindu-mă să par hotărâtă, dar deznădejdea din vocea mea era evidentă. „Nu este ceea ce pare. Nu-i vorba despre dragoste sau așa ceva. E doar… am nevoie să scap de o situație.”

Mă scana cu privirea, gânditor. „Deci, vrei un soț de fațadă?”

„Exact. Un mic aranjament.” Am înghițit în sec. „Doar ceva care să-l țină pe tata departe.” A făcut o pauză, evaluându-mă cu atenție. „Mă numesc Ethan,” a spus, întinzând mâna. „Ești cu adevărat serioasă?”

Am încuviințat perfect convingătoare. „Cât de serioasă se poate.”

Ethan părea încă indecis, parcă așteptând să recunosc că era o glumă. „Nu te cunosc. Tu nu mă cunoști. Ar putea să constituie o problemă,” a spus, cercetându-mă.

Ochii lui aveau o expresie stabilă, lipsită de asprime. „E doar un contract,” am insistat, cu încercarea de a-l liniști. „Nu te voi deranja peste măsură. Ești liber să-ți continui viața așa cum vrei.”

Pentru o clipă, a rămas tăcut, privindu-mă cu o expresie imposibil de descifrat. În cele din urmă, a expirat încet. „Bine,” a spus, cu o voce joasă și liniștită.

„Dacă asta îți rezolvă problemele. Să știi că eu nu sunt genul care să abandoneze când se angajează în ceva.” Ușurarea a fost copleșitoare. „Îți mulțumesc,” am spus cu un suflet ușurat. „Îți mulțumesc, Ethan.”

Mi-a returnat un zâmbet mic, plin de cunoaștere. „Cred că am fost mereu puțin nebun. Dar asta ar putea fi cea mai nebunească aventură de până acum.”

În acea după-amiază, am mers direct la primărie. Nu am avut rochie albă, nici flori, doar o foaie de hârtie și doi necunoscuți semnând împreună.

Când am părăsit clădirea, Ethan s-a întors către mine cu un zâmbet. „Ei bine, se pare că suntem împreună acum.”

Apoi, realitatea m-a lovit. Eram acum căsătorită cu un străin.

În zilele ce au urmat, viața a fost un vârtej de noi experiențe. Eu și Ethan ne-am obișnuit cu o rutină care, deși ciudată, era uimitor de liniștitoare.

În lumea lui, viața era simplă, fără presiuni, și mi-a deschis ochii către lucruri la care nici nu mă gândisem, cum ar fi să îmi pregătesc singură micul dejun sau să fac un buget pentru cumpărături.

Reacția tatălui meu la vestea că m-am căsătorit a fost pe măsură de furioasă. Mă suna mereu, fiecare mesaj era succint, vocea rece și tăioasă.

După zile întregi de ignorat apelurile sale, am decis în cele din urmă să răspund la telefon.

„Ce se întâmplă, Anna?” intrebă el nervos. „Te-ai căsătorit cu cineva—un necunoscut! Un om de serviciu! Ai înnebunit?” „E viața mea, tată,” am răspuns, vocea mea tremurând ușor.

„Ai responsabilități, Anna.

Lumea va accepta această… nebunie? Mâine voi veni să-l cunosc pe soțul tău.” „Bine, tată,” am concluzionat, simțind un fior rece la această idee. Însă conștientizam că nu puteam evita momentul confruntării.

Ce părere aveți despre povestea Annei? Suntem curioși să vă citim gândurile și comentariile cu privire la aceasta. Nu ezitați să le împărtășiți!