În acel moment, toți cei aflați în cameră își amintesc, în sfârșit, al cui nume este trecut pe actele casei.
PARTEA 2
Liniștea cade peste sufragerie ca o pătură grea. Râsetele se sting pe buze, paharele rămân suspendate în aer, iar conversațiile se opresc la jumătate de propoziție. Nora mea își întoarce capul brusc spre ușă, iar zâmbetul ei sigur se transformă într-o expresie rigidă, ca și cum cineva i-ar fi șters dintr-o dată toate planurile.
Bărbatul de lângă mine pășește înăuntru fără grabă. Își aranjează ușor sacoul, privește în jur cu atenție și, pentru o clipă, pare că studiază fiecare detaliu al casei, fiecare chip, fiecare reacție. Este calm, stăpân pe situație, iar simpla lui prezență schimbă complet atmosfera.
— Bună seara, spune el, pe un ton neutru. Mă numesc Mihai Iordache, notar public.
Nu ridică vocea, nu face gesturi teatrale, dar fiecare cuvânt al lui cade exact unde trebuie.
Nora mea face un pas înainte, încercând să recâștige controlul.
— Cred că este o neînțelegere, spune ea repede. Noi doar… organizăm o mică întâlnire de familie.
Notarul o privește scurt, apoi își deschide dosarul.
— Înțeleg. Totuși, înainte de orice altă discuție, este important să clarificăm situația juridică a acestei proprietăți.
Simt cum toate privirile se mută de la el la mine. Unii vecini mă recunosc, alții doar intuiesc că ceva important urmează să se întâmple. În colțul camerei, mama norei mele își strânge poșeta mai aproape de piept, iar tatăl ei își drege vocea, vizibil incomod.
Andrei apare din hol exact în acel moment. Se oprește brusc când vede notarul, apoi mă privește pe mine. În ochii lui se citește o combinație de neliniște și regret, dar și o teamă pe care nu o mai văd de mult timp.
— Mamă… ce se întâmplă? întreabă el.
Nu îi răspund imediat. Îmi așez geanta pe masă, îmi scot încet paltonul și îl pun pe spătarul unui scaun, ca și cum aș avea tot timpul din lume. Nu mă grăbesc. Nu mai este nevoie.
Notarul scoate câteva documente și le așază pe masă, în mijlocul sufrageriei.
— Această proprietate, spune el, aparține în mod exclusiv doamnei Elena Popescu, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat și înscris în cartea funciară.
Cuvintele lui sunt clare, precise, fără loc de interpretări.
Nora mea încearcă să zâmbească, dar zâmbetul îi tremură.
— Desigur… știm asta, spune ea. Dar Andrei este fiul dumneaei și locuiește aici. Este normal să…
Notarul o întrerupe politicos.
— Locuirea nu conferă drept de proprietate, doamnă. Și, din câte înțeleg, există intenția de a o determina pe proprietară să părăsească locuința.
Camera devine și mai tăcută.
Simt cum aerul se schimbă, cum fiecare persoană prezentă începe să înțeleagă că nu este doar o simplă discuție de familie, ci ceva mult mai serios.
— Nu am vrut să o determinăm, spune Andrei, ridicând vocea pentru prima dată. Doar… am crezut că ar fi mai bine pentru ea.
Îl privesc direct, fără să clipesc.
— Pentru mine? repet eu încet. Sau pentru voi?
Nu răspunde imediat. Își trece mâna prin păr și evită privirea mea.
— Casa este prea mare, continuă el. Ai nevoie de ajutor, de liniște…
— Liniște? îl întrerup eu. Liniștea asta înseamnă să vin acasă și să găsesc oameni care îmi schimbă viața fără să mă întrebe?
Nora mea intervine din nou, de data aceasta mai apăsat.
— Elena, nu trebuie să dramatizăm. Este doar o etapă. Toată lumea face astfel de schimbări la un moment dat.
Zâmbesc ușor. Nu este un zâmbet cald, ci unul calm, sigur.
— Toată lumea? întreb eu. Sau doar cei care cred că pot decide în locul altora?
Notarul își drege ușor vocea.
— Dacă îmi permiteți, există și un alt aspect important, spune el.
Toți se întorc spre el.
— Doamna Popescu a solicitat astăzi întocmirea unui document oficial prin care stabilește condițiile de utilizare a acestei locuințe.
Nora mea își încrucișează brațele.
— Ce fel de condiții?
Notarul ridică o foaie și începe să citească.
— Începând de astăzi, accesul în locuință este permis doar cu acordul expres al proprietarului. Orice persoană care locuiește aici fără acord poate fi considerată ocupant fără drept.
Un murmur se aude printre invitați.
— În plus, continuă el, proprietarul își rezervă dreptul de a solicita eliberarea locuinței într-un termen stabilit.
Mama norei mele face un pas înapoi.
— Asta înseamnă că…?
— Înseamnă că această casă nu poate fi preluată, reorganizată sau administrată fără consimțământul doamnei Popescu, răspunde notarul calm.
Se lasă o tăcere apăsătoare.
Nora mea mă privește fix, pentru prima dată fără acel aer sigur pe care îl avea cu o zi înainte.
— Nu ai fi făcut asta dacă nu ai fi vrut să ne pedepsești, spune ea.
Mă apropii de masă și îmi pun mâna peste documente.
— Nu este o pedeapsă, spun eu. Este o limită.
Andrei își ridică privirea spre mine.
— Mamă…
Vocea lui este mai moale acum, aproape nesigură.
— Nu am vrut să te rănim.
Inspir adânc. Pentru o clipă, simt toate amintirile acestei case apăsându-mă: pașii lui mici pe hol, râsetele din bucătărie, serile în care îl așteptam să vină acasă. Toate sunt încă aici, dar ceva s-a schimbat.
— Nu contează ce ai vrut, spun eu încet. Contează ce ai făcut.
Se apropie un pas de mine.
— Putem repara, spune el.
Îl privesc lung.
— Da, putem, răspund. Dar nu în felul în care ați început.
Mă întorc spre notar.
— Vă rog să le explicați opțiunile.
Notarul dă din cap.
— Există două variante simple, spune el. Prima: respectarea condițiilor proprietarului și stabilirea unei înțelegeri clare de locuire. A doua: eliberarea locuinței într-un termen rezonabil.
Nora mea își mușcă buza, vizibil iritată.
— Nu putem pleca pur și simplu, spune ea. Avem planuri, investiții…
— Fără acordul proprietarului, aceste planuri nu au bază legală, răspunde notarul fără ezitare.
Invitații încep să se retragă discret. Unii își iau hainele, alții evită contactul vizual. Petrecerea de „bun-venit” se dizolvă în liniște, fără muzică, fără toasturi, fără sens.
În câteva minute, sufrageria rămâne aproape goală.
Rămânem doar noi patru.
Eu, Andrei, soția lui și părinții ei.
Îi privesc pe rând.
— Casa asta nu este doar ziduri, spun eu. Este viața mea. Și nu o voi preda pentru că cineva a decis că este mai convenabil.
Andrei dă încet din cap.
— Înțeleg.
Se întoarce spre soția lui.
— Trebuie să ne oprim.
Ea îl privește neîncrezătoare.
— Serios? Acum te răzgândești?
— Nu mă răzgândesc, spune el. Îmi dau seama.
Tăcerea dintre ei spune mai mult decât orice cuvinte.
După câteva clipe, mama ei își drege vocea.
— Cred că ar fi mai bine să plecăm pentru moment, spune ea.
Nu protestez. Nu mai este nevoie.
Îi urmăresc cum își strâng lucrurile, cum evită să mă privească și cum ies pe ușă unul câte unul. Ultimul rămâne Andrei.
Se oprește în prag și se întoarce spre mine.
— Îmi pare rău, spune el.
Îl privesc.
— Știu, răspund.
Nu este iertare deplină, dar este un început.
Ușa se închide încet în urma lui.
Casa devine din nou liniștită.
Adevărata liniște.
Mă uit în jur. Canapeaua este la locul ei, masa este încă plină de farfurii, dar aerul s-a schimbat. Nu mai este acel parfum străin, nu mai sunt pași care nu îmi aparțin.
Mă apropii de fereastră și privesc spre stradă. Lumina vecinilor se aprinde, exact la orele pe care le știu de ani de zile.
Totul este din nou așa cum trebuie.
Notarul își strânge documentele.
— Ați gestionat situația foarte bine, spune el.
Zâmbesc ușor.
— Nu a fost ușor, răspund.
— Dar a fost necesar.
Dau din cap.
Îl conduc până la ușă și îi mulțumesc. Când rămân singură, închid încet și mă sprijin pentru o clipă de ușă.
Nu este o victorie zgomotoasă.
Nu este un triumf.
Este doar o liniște câștigată.
Și, pentru prima dată după mult timp, simt că această casă este din nou, pe deplin, a mea.
