Victoria mergea agale pe stradă, ca și cum ar fi fost pe auto-pilot. Încă o zi istovitoare la muncă: două întâlniri epuizante, un conflict aprins cu un furnizor și sarcina de a rescrie rapoarte din cauza unei greșeli a unui stagiar.

Seara, mintea îi era împovărată, iar singura ei dorință era să ajungă acasă, să se debaraseze de încălțămintea incomodă, să facă un duș fierbinte și să se prăbușească în pat.

Telefonul începu să vibreze în geantă. Victoria îl scoase cu reticență, anticipând că e soțul ei, Vova, care voia să știe ce să pregătească pentru cină.

Privind ecranul, observă un număr necunoscut. De obicei, evita să răspundă apelurilor de la necunoscuți, dar ceva în sufletul ei șoptea să facă o excepție de data asta.

— Alo, răspunse Victoria cu o voce obosită, continuându-și drumul spre casă.

— Unde umbli, proasto? Ne plimbăm pe lângă blocul tău de o oră, ne e foame! izbucni o voce aspră în receptor.

Victoria se opri ca împietrită pe trotuar. Trecătorii grăbiți o ocoleau absent, dar ea rămânea nemișcată, incapabilă să creadă ce auzea. Vocea tăioasă, cu inflexiuni pe care le cunoștea atât de bine, era chiar a mătușii soțului său, Tatiana Vladimirovna.

— Cum ați spus? încercă Victoria, sperând că auzise greșit.

— Ce faci, ești surdă? Se auzi un mormăit de iritare. — Am sosit noi – eu, soacra ta și Serghei. Ne-au trecut nervii așteptând. Ai uitat?

Victoria încercă să-și aducă aminte ce ar fi putut uita. Nu erau sărbători, nici evenimente speciale. Nimeni nu o informase că rudele soțului urmau să vină în vizită.

— Tatiana Vladimirovna, îmi pare sincer rău, dar nu aveam idee că veniți, spuse Victoria precaut, încercând să domolească starea de șoc.

— Cum adică „nu știai”? exclamă indignată mătușa. — Am discutat cu Vova acum o săptămână! El trebuia să-ți spună.

Victoria oftă adânc. Perfect, încă o „surpriză” de la dragul ei soț. Vova avea obiceiul de a „uita” să-i spună lucruri esențiale, doar pentru a scăpa de responsabilitate.

— Vova nu mi-a transmis nimic, replică Victoria pe un ton ferm. — Am fost prinsă la muncă; voi ajunge acasă în vreo patruzeci de minute.

— Patruzeci?! vocea Tatianei Vladimirovna trăda o furie abia reținută. — Ne roade foamea de vii, suntem obosiți după drum! Nu poți să te grăbești?

Victoria simțea cum iritarea creștea înăuntrul său. Rudele soțului apăruseră fără niciun avertisment, erau nepoliticoase și pretențioase, cerându-i să se grăbească acasă să-i hrănească…

O gândire trecu rapid prin mintea ei: „Dar dacă aș fi decis să mă opresc la o prietenă peste noapte? Sau dacă eram plecată într-o delegație?”

— Vă înțeleg, însă eu nu am știut că veniți, replică Victoria cât mai calm cu putință. — Îmi puteți acorda timp să ajung acasă?

— Nu avem timp de stat! — izbucni Tatiana Vladimirovna. — Serghei e pe cale să urce pe pereții de foame!

Serghei – vărul soțului, un tip de treizeci și cinci de ani, încă locuia cu mama sa și nici nu putea să-și facă singur o omletă.

— Unde este Vova? întrebă Victoria, furia urcându-i în piept.

— De unde să știu? Nu răspunde la telefon. Probabil încă lucrează, spuse Tatiana Vladimirovna nerăbdătoare. — Deci, vii sau nu?

Victoria închise apelul fără alte explicații. Inima ei bătea accelerată de furie. Imediat își sună soțul. Ton lung, apoi robotul. Încercă din nou – același rezultat. Știa că era un truc preferat de Vova: să evite apelurile atunci când presimțea o conversație dificilă.

„Deci, știe exact ce se întâmplă, gândi Victoria. — Și, ca de obicei, ezită să-și asume responsabilitatea.”

Telefonul sună din nou. De data asta apăru numele soacrei, Nina Petrovna.

— Vikulia, draga mea, vii curând? vocea soacrei era dulce exagerat. — Am înghețat aici în frig, iar Tania e deja pe cale să explodeze.

— Nina Petrovna, îmi pare rău, dar nu îmi fusese comunicat că urma să veniți, răspunse Victoria, străduindu-se să-și mențină calmul.

— Așa? se făcu soacra mirată. — Dar el a spus că ați discutat! Ei, se mai întâmplă, cine nu greșește? Hai, grăbește-te, draga mea. Pe stomacul gol, Tania devine insuportabilă.

Victoria inspiră adânc. Două opțiuni se conturau în mintea ei: să se grăbească acasă și să le găzduiască, suportând neobrăzarea rudelor soțului sau să facă exact ce simțea că trebuie să facă.

— Știți ceva? spuse ea cu un calm hotărât. — Mai bine mergeți la un restaurant sau comandați o pizza. Eu voi ajunge acasă atunci când ajung.

— Ce? aproape țipă soacra. — Cum să mâncăm într-un local?

— Exact așa, replică Victoria. — Am avut o zi teribil de grea la muncă. Fiindcă nu am fost informată de venirea voastră, nu simt că am obligația de a vă aștepta cu masa pusă.

— Victoria, te-ai schimbat! se revolta Nina Petrovna. — Cum ne poți trata astfel?

— Da, m-am schimbat, răspunse Victoria, cu un mic zâmbet în colțul gurii. — Și cred că îmi place această nouă versiune a mea.

Apoi închise telefonul și, în loc să se grăbească spre casă, își cumpără o cafea și își îndreptă pașii spre parc.

Pentru prima oară, în loc să fie „gazda perfectă” pentru musafirii neinvitați, și-a ales confortul propriu. Și simțea că făcuse cea mai bună alegere.

Ce părere aveți despre situația în care s-a aflat Victoria? Ați proceda la fel? Așteptăm să ne împărtășiți opiniile și comentariile voastre!