Pregăteam cina – un gratin de ciuperci, felul de mâncare preferat al lui Alexandru. Copiii dormeau deja, iar casa era plină de căldură și aroma condimentelor. Telefonul lui a vibrat pe masa din bucătărie.

Ecranul s-a luminat cu un mesaj scurt: „Iubitule, te aștept. Nu uita căpșunile și frișca.”

Doar câteva cuvinte, dar ele mi-au dat lumea peste cap. Zece ani de căsnicie s-au prăbușit într-o singură clipă.

Am privit ecranul până s-a stins. O secundă mai târziu, a sosit o altă notificare. Nu am citit-o.

Mâinile îmi tremurau în timp ce puneam tava cu gratinul în cuptor. Zece ani. Doi copii. O afacere pe care am construit-o împreună. Sau, mai bine zis, pe care el a construit-o, în timp ce eu am făcut sacrificii.

– „Draga mea, acum cel mai important este să mă susții. Vei avea timp pentru ale tale mai târziu.”

L-am crezut.

Când a venit târziu acasă, ca de obicei în ultima vreme, nu am pus întrebări.

– „Îmi pare rău, iubito, ședința s-a prelungit.”

L-am privit în tăcere cum savura gratinul său preferat.

Pentru mine, nu exista decât o întrebare: pe cine minte mai mult, pe mine sau pe el însuși?

– „Ești bine?” a observat tăcerea mea.

– „Da, doar că sunt obosită.”

Am zâmbit.

Dar în interior, totul se destrăma.

Când m-am pierdut pe mine însămi?

În acea noapte, nu am putut dormi. Am închis ochii și mi-am amintit cum ne-am cunoscut, cum se fascina de schițele mele și îmi promitea un viitor strălucit.

Apoi… Nunta. Sarcina. A doua sarcină. O afacere care tot cerea mai mult timp.

– „Înțelegi, nu-i așa? Cel mai important acum este să ne punem pe picioare.”

Înțelegeam. Mă ocupam de casă, organizam întâlniri, răspundeam la apeluri. Schițele mele le-am pus într-un sertar – pentru vremuri mai bune.

A doua zi dimineață, am început să observ lucruri pe care nu le vedeam înainte. Cum își alegea cămașa cu grijă. Cum își aranja părul prea mult timp. Cum își întorcea privirea când citea mesaje.

– „Tată, te joci cu mine diseară?” – l-a întrebat fiul nostru mai mic, trăgându-l de mânecă.

– „Îmi pare rău, fiule, am o întâlnire importantă.”

O întâlnire importantă. Mă întreb, va purta o rochie albastră?

Aceeași pe care o purtam eu la începutul relației noastre… Acum aduna praf în dulap. Prea elegantă pentru cumpărături și ședințele cu părinții la școală.

Am continuat să fac totul ca de obicei. Să pregătesc micul dejun. Să verific temele copiilor. Să mă ocup de afaceri.

Dar în interior, mă mistuia o singură întrebare – de ce?

Cine este ea? De cât timp durează asta?

– „Mamă, pari tristă,” fiica mea m-a îmbrățișat ușor.

– „Totul este în regulă, scumpo. Doar că sunt obosită.”

Dar de data aceasta nu mai credeam în propria mea scuză.

**Trebuie să vorbim**

În acea seară, am scos din sertar vechile mele schițe. Atâtea idei. Atâtea planuri… Am găsit desenul unei camere pentru copii, pe care îl făcusem când eram însărcinată cu Emilia.

Un interior viu, neobișnuit. Leagăne atârnate de tavan, pereți care se transformă.

Și Alexandru spusese:

– „Hai să facem ceva mai simplu. E doar o cameră pentru copii.”

Doar…

Când au devenit visele mele „doar”?

Telefonul a vibrat din nou. Un mesaj de la el:

– „O să întârzii diseară.”

Am privit ecranul. Și dintr-o dată, am înțeles: Nu mai pot.

În seara următoare, când copiii erau la bunica lor, l-am așteptat cu o decizie clară în inimă.

Când a intrat, fără să-și dea jos paltonul, am întrebat:

– „Cine este ea?”

Întrebarea care mă frământa pe interior a ieșit încet, dar a tăiat tăcerea precum un cuțit.

Alexandru s-a oprit. Apoi și-a turnat un pahar de whisky. Am văzut cum îi tremurau mâinile.

– „Ana…”

– „Spune-mi doar adevărul. Am dreptul să știu.”

S-a așezat în fața mea, rotind nervos paharul între degete.

– „Nu înseamnă nimic.”

Nimic?

– „E doar… înțelegi, între noi s-a răcit totul de mult timp.”

S-a răcit?

Mi-am amintit cum: – Îi pregăteam micul dejun chiar și când eram bolnavă. – Petreceam nopți fără somn organizându-i documentele. – Am renunțat la o călătorie la Paris pentru una dintre întâlnirile lui.

– „Când?”

– „Ce când?”

– „Când s-a răcit totul?”

– „Când am încetat să mai port rochii frumoase?”

– „Când mi-am sacrificat visul pentru afacerea ta?”

S-a încruntat.

– „Nu exagera. Ai ales singură să fii casnică.”

Casnică?

– „Eu mă ocupam de contabilitatea ta. Îți organizam întâlnirile. Îți creșteam copiii. Asta numești tu casnică?!”

– „Sofia, ascultă-mă…”

A încercat să-mi ia mâna.

– „Putem repara asta. O să închei totul. Putem începe din nou.”

Dar eu vedeam deja un străin în fața mea.

– „Știi ce este cel mai rău?”

A tăcut.

– „Nu că ai întâlnit o altă femeie.”

– „Ci că nici măcar nu înțelegi ce ai făcut.”

**Voi fi din nou eu însămi**

În acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, mi-am deschis caietul de schițe. Dimineața următoare, mi-am luat copiii. Iar apoi…

A început un nou capitol al vieții mele.

Nu mai eram umbra nimănui. Eram din nou eu însămi.

Și această incertitudine nu mă mai speria. Dimpotrivă – era frumoasă.

Pentru că cea mai mare trădare dintre toate este să te trădezi pe tine însuți.

Vă invit să vă împărtășiți gândurile cu noi. Ce ați face în locul Sofiei? Așteptăm cu nerăbdare comentariile voastre!