Toți ochii erau ațintiți asupra Ioanei în timp ce aducea acea cutie albă, elegant împachetată, cu o fundă dublă – una albastră și alta roz.

„Ioana, ce faci?” am întrebat, zăpăcită și cu lacrimile atârnând de pleoape.

Soacra mea, Doamna Popescu, și-a coborât mâinile de la gură, zâmbetul „accidental” dispărând, fiind înlocuit de o privire suspectă.

„Ce e asta?” a întrebat ea, iar vocea ei suna rece ca gheața.

Ioana a pus cutia lângă tortul prăbușit. „Știți, Doamna Popescu, am observat un tipar la reuniunile noastre de familie,” a explicat ea, vorbind calm dar decis. „Cumva, momentele importante ale Mariei și ale lui Radu sunt mereu date peste cap.”

Radu, soțul meu, a intervenit: „Mamă, chiar ai împins tortul?”

„A fost un accident!” a protestat ea, evitând să își întâlnească privirea cu noi. „Masa a fost instabilă!”

„Masa de stejar masiv pe care am făcut-o eu?” a spus tatăl lui Radu, ridicând ușor o sprânceană.

Ioana și-a continuat explicația: „După întâmplarea de la nuntă, am devenit mai precaută. Am comandat două torturi identice pentru astăzi.”

Ochii mi s-au mărit de uimire. „Două torturi?”

Cu un gest delicat, Ioana a desfăcut funda și a ridicat capacul cutiei, dezvăluind un tort identic cu cel zdrobit afară.

„Ta-da! Momentul vostru special este salvat,” a anunțat ea, și aplauzele au început să răsune în jur.

Fața Doamnei Popescu a trecut de la o paloare albă spre o roșeață intensă. „Ce insinuezi?” a protestat ea, vocea tremurându-i. „Că am făcut-o intenționat? Ridicol! Eu sunt bunica acestui copil!”

Radu a pus o mână blând pe umărul ei. „Mamă, nimeni nu te acuză. Ioana a fost doar… prevăzătoare.”

„Exact,” am spus, simțindu-mă mai apărată de gândul că cineva vede prin comportamentul ei. „Hai să continuăm și să descoperim dacă vom avea un nepot sau o nepoată.”

Doamna Popescu a încuviințat, luând loc pe unul dintre scaunele din spate, în timp ce Radu și cu mine ne-am așezat în spatele tortului salvator.

„E toată lumea pregătită?” a întrebat Ioana, ridicând camera pentru a surprinde momentul. „Trei, doi, unu…”

Când am tăiat tortul împreună cu Radu, am văzut interiorul albastru luminos. Urale s-au ridicat din mulțime și Radu m-a sărutat, plin de bucurie.

Dintr-un colț al ochiului am observat reacția Doamnei Popescu – un zâmbet forțat și privirea concentrată.

„Un băiat,” exclamă ea, apropiindu-se să ne îmbrățișeze. „Eram așa de sigură că va fi o fată. Și am cumpărat deja atât de multe hăinuțe roz.”

Ioana, stând aproape, a intervenit rapid: „Ce coincidență frumoasă că porți roz astăzi, perfect opus adevărului. Aproape ca și cum ai vrea să dai un indiciu greșit.”

Privirile celor două femei s-au întâlnit, într-o confruntare tăcută.

După ce musafirii au plecat, am rămas doar noi – familia apropiată. Doamna Popescu a rugat să discutăm în privat; cu inima bătându-mi tare, am acceptat.

„Maria,” a spus ea din bucătărie, privindu-și mâinile. „Îmi cer scuze pentru tort. Și pentru…” a făcut o pauză pentru a-și găsi cuvintele, „multe lucruri.”

Nu eram sigură unde duce conversația.

„Când Radu s-a căsătorit cu tine, m-am simțit ca și cum îl pierd,” a continuat ea. „A fost întotdeauna băiatul meu, și tu apăreai ca acea tânără și frumoasă femeie care mi-l răpea. Știu că-i irațional. Știu că-i greșit. Dar nu m-am putut opri.”

„Doamna Popescu,” am început, dar ea m-a întrerupt rapid.

„Elena,” a spus ea. „Te rog să-mi spui Elena. Doamna Popescu mă face să par și mai bătrână.”

Am încuviințat, surprinsă de concesia aceasta.

„Elena, Radu nu te-a părăsit. Te-a adăugat în familia lui, te-a inclus în noile capitole ale vieții sale.”

Un suspin profund a ieșit din ea. „Știu aici,” a spus, atingându-și capul. „Dar aici,” a adăugat, mâna sa atingându-i inima, „mă simt încă înlocuită. Și acum, cu un nepot, eram așa de sigură că va fi o fetiță. O mică Elena…”

Brusc, am realizat motivul adevărat pentru care ar fi vrut să strice dezvăluirea. Nu era doar despre sabotarea momentului nostru; era despre controlul narațiunii. Dacă ar fi fost prima care să anunțe viitorul nepoim… „De data asta, fiind însărcinată, nu m-am gândit că mai am sentimentul de invidia mamei mele de-a o avea în preajmă pe o a doua ea. Chiar dacă, uneori, o permiteam și cam așa a fost bine să mai sporesc împotrivirea, dar la câteva ocazii mi-am dorit să nu mai am mereu dorința de a mai dărâma.