Acel miros familiar din nou. Aroma de scorțișoară și vanilie umplea bucătăria. Verific pentru a suta oară rețeta mea de cheesecake favorită, deși o știu deja pe de rost. Mâinile îmi tremură ușor în timp ce scot tava din cuptor. Doamne, te rog, să iasă perfect de data aceasta.

— Masha, ce faci acolo? — Vocea lui Andrei răzbate din sufragerie. — Oaspeții noștri așteaptă desertul!

Tai rapid cheesecake-ul și îl decorez cu zmeură proaspătă. Fiecare mișcare este precisă, deoarece mă tem să nu greșesc. Rechemările ascuțite de la ultima cină în familie îmi răsună încă în minte: „Ca de obicei, ești stângace. Nici măcar nu știi cum să tai un tort corect.”

Intru în sufragerie ținând tava în mână. Toată familia lui Andrei este deja așezată la masă: mama, tatăl și sora lui, împreună cu soțul ei. Toți zâmbesc și vorbesc, în timp ce soacra mă privește cu acea privire judecătoare.

— Uite-o pe bucătăreasa noastră! — Andrei mă întâmpină cu un zâmbet ironic. — Sper că de data asta nu vom avea surprize?

Pun farfuriile pe masă, evitând contactul vizual cu cineva. Andrei este primul care gustă. Rețin respirația.

— Hmm… — își frânge teatral sprâncenele. — Crezi că asta e comestibil? Unde ai mai văzut un cheesecake atât de uscat?

— Îmi pare rău, eu… — încep să spun, dar mă întrerupe:

— Nu poți învăța o rețetă simplă? De câte ori trebuie să îți explic? 160 de grade, nici mai mult, nici mai puțin! Oricine ar reuși, dar tu…

Soacra își dă din cap:

— Andrei, nu fi așa. Masha a încercat…

— Exact, a încercat! — împinge farfuria cu iritare. — Întotdeauna mediocră. Uneori mă gândesc… dacă aș fi ales pe cineva care chiar știe să gătească?

Toți râd stânjeniți. Iar eu, rămânând nemișcată, îmi încordez mâinile pe tava rece. În interiorul meu, ceva se rupe: fără zgomot, dar definitiv.

— O să aduc niște cafea, — reușesc să spun și fug înapoi în bucătărie.

Cu mâinile tremurânde aranjez ceștile de cafea pe tavă. Cu aceeași întrebare mereu în minte: „Cât timp? Cât timp mai pot răbda așa ceva?”

Noaptea aceea, după ce au plecat oaspeții, am stat în fața oglinzii din dormitor mult timp. Când am ajuns așa? Un chip palid, ochi lipsiți de viață, umeri căzuți. Unde a dispărut fata aceea veselă care visa la iubire adevărată?

Din sufragerie, auzeam vocea lui Andrei la telefon:

— Poți să crezi? A stricat iar desertul. Nu știu cum să o mai învăț… parcă vorbesc cu pereții.

Mă uitam în oglindă și ceva întunecat și grozav se ridica din pieptul meu. Tic-tacul ceasului atârnat pe perete devenea dintr-o dată asurzitor.

Este destul. Nu voi mai permite niciodată să se repete.

În noaptea aceea, aproape că nu am dormit. Pentru prima dată în cei zece ani de căsătorie, mintea îmi era clară. Un plan simplu, dar înfricoșător, s-a conturat singur.

Mâine, îi voi demonstra eu ce înseamnă să te simți umilit. Și nu-mi pasă care vor fi consecințele.

Ce părere aveți? Cum credeți că ar trebui să procedeze Masha? Așteptăm cu nerăbdare să ne scrieți opiniile și comentariile voastre.