Tatăl meu a murit, iar avocatul lui m-a sunat pentru a-mi citi testamentul. Tatăl meu nu avea mulți bani, iar eu eram singurul său copil. Nu mă așteptam la surprize.
Apoi avocatul a început:
„Conform dorințelor tatălui tău, casa lui…”
La început am zâmbit, până când m-au atins cuvintele – „AȘTEAPTĂ, CASA?!”
Mi s-a părut o glumă crudă.
Dar avocatul a continuat, „Nu e nicio greșeală. TATĂL TĂU…”
A ținut-o ascunsă de toți
„…a cumpărat casa în urmă cu doisprezece ani. Actele sunt pe numele lui. Impozitele au fost plătite la zi. Nu există credit. Nu există datorii. Casa îți revine ție.”
Am rămas cu telefonul lipit de ureche, stând în bucătăria mea mică, lângă chiuveta plină cu două farfurii și o cană cu zaț uscat pe fund.
„Ce casă?” am întrebat.
Avocatul, domnul Rădulescu, a tușit scurt.
„Casa de pe strada Frasinului, numărul 22. În Berceni.”
Am râs. Nu frumos. Râsul ăla prost, când nu știi dacă cineva te ia peste picior sau dacă ți se rupe ceva în cap.
„Tata locuia într-o garsonieră cu chirie,” am zis. „La etajul patru. Cu mucegai în baie. Cu frigider Arctic din ’98. Nu avea casă.”
„A locuit acolo, da.”
„Și atunci?”
„Atunci va trebui să vii la birou. Sunt și chei.”
Chei.
Cuvântul ăla m-a lovit mai tare decât casa.
Tata nu avusese niciodată chei care să sune important. Avea o cheie de la garsonieră, una de la cutia poștală și o cheie mică, ruginită, de la lacătul boxei unde ținea două borcane cu șuruburi și un brad artificial fără suport.
Asta era averea lui, după mintea mea.
Șuruburi. Un brad șchiop. Un aparat de radio pe care îl lovea pe lateral ca să prindă Europa FM.
„Domnule Rădulescu,” am zis, „sigur vorbim despre același om? Gheorghe Marinescu. Născut în ’59. Fost electrician.”
„Da.”
„Tata meu?”
„Da, doamnă.”
Nu eram doamnă. Aveam treizeci și patru de ani, purtam tricoul cu reclamă la o pizzerie închisă de trei ani și o șosetă era pe dos.
Dar n-am zis asta.
„Pot veni azi?” am întrebat.
„Vă aștept la ora patru.”
Am închis și am stat așa, cu telefonul în mână.
Pe frigider aveam lipit ultimul bilet de la tata: „Am trecut. Nu erai. Ți-am lăsat ciorbă la ușă la vecina. Sună-mă când poți. T.”
Nu-l sunasem atunci.
Nu când a lăsat ciorba. Nu în seara aia. Nu a doua zi.
După trei zile m-a sunat administratorul blocului lui.
Tata nu avea secrete. Așa credeam
Tata era un om simplu, în sensul cel mai obositor al cuvântului.
Nu mergea în vacanțe. Nu cumpăra haine noi decât dacă alea vechi începeau să se predea singure. Când îi luam de ziua lui ceva mai scump de o sută de lei, se supăra.
„Ce-ai dat atâția bani, măi, Dănuța?”
Mă cheamă Dana, dar el îmi zicea Dănuța și când aveam rata la bancă și nervii praf.
După ce mama a murit, tata s-a strâns. Asta e singura formulare care îmi vine. S-a făcut mai mic. Vorbea mai puțin. Mânca din picioare. Se uita la televizor fără să-i pese ce e pe ecran.
Mama murise când eu aveam paisprezece ani. Cancer. Nu din ăla de film, cu replici frumoase și eșarfe. Din ăla urât, cu găleată lângă pat și tata spălând cearșafuri la miezul nopții.
După înmormântare, am pierdut apartamentul.
Așa mi s-a spus atunci.
Tata mi-a zis că nu mai putem ține locul, că sunt datorii, că trebuie să ne mutăm. Eu am plâns trei zile pentru camera mea cu tapet galben și pentru nucul din curte, deși apartamentul nici măcar nu avea curte. Avea un spațiu verde la parter, cu trei bănci și un câine vagabond pe nume Prințu.
Așa ținusem eu minte casa copilăriei: ca pe un bloc urât, dar al nostru.
Garsoniera în care ne-am mutat avea o canapea extensibilă. Tata dormea pe jos câteva luni, zicând că îl doare spatele dacă doarme moale. M-am prins târziu că nu aveam bani de al doilea pat.
Și eu, ca orice copil prost și furios, l-am pedepsit.
Am învățat bine. Am plecat la facultate. Am sunat rar. M-am întors când aveam nevoie de bani, de acte, de cineva care să-mi care frigiderul până la etajul doi.
El venea.
Mereu.
Cu sacoșe de rafie și cu mâinile crăpate.
La biroul avocatului am ajuns la 15:42, pentru că anxietatea mea e foarte punctuală.
Domnul Rădulescu avea părul alb și un sacou care mirosea ușor a dulap. Mi-a întins mâna de parcă ne întâlneam la notar, nu după ce îmi aruncase o casă în cap prin telefon.
„Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.”
Am dat din cap.
Pe birou era un plic mare, maro. Pe el scria cu literele tatei: „Pentru Dana. Să nu se deschidă înainte.”
Înainte de ce?
Înainte de moarte, aparent. Foarte teatral pentru un om care se uita la știri cu telecomanda învelită în pungă.
„Vreți apă?”
„Nu.”
Mi-a dat actele. Contract de vânzare-cumpărare. Extras de carte funciară. Chitanțe. Totul pe numele lui: Gheorghe Marinescu.
Adresa: strada Frasinului, nr. 22.
M-am uitat la poză. Casa era mică. Albă, cu acoperiș roșu. Gard de metal verde, scorojit. O magazie în spate.
Și atunci am simțit ceva ciudat în stomac.
Nu recunoșteam casa.
Dar recunoșteam poarta.
Avea un model cu cercuri mici, ca niște ochi.
„Eu am mai fost acolo,” am zis.
Avocatul s-a uitat la mine peste ochelari.
„Cred că da.”
„Când?”
„Nu știu exact.”
„De ce ar cumpăra tata o casă și ar locui în chirie?”
Domnul Rădulescu și-a frecat degetul mare de marginea plicului.
„A spus că o să înțelegeți după ce citiți scrisoarea.”
„Sigur. Pentru că oamenii morți sunt foarte buni la explicații.”
Mi-a ieșit urât. El nu s-a supărat.
A împins plicul spre mine.
„Mi-a cerut să fiu de față doar cât vă dau documentele. Scrisoarea e pentru dumneavoastră. Casa are curent, apă. Vecina are grijă de ea. O doamnă Pop.”
„Vecina știe?”
„Mai multe decât mine, cred.”
Am luat plicul și cheile. Erau trei, prinse cu un breloc de plastic albastru. Pe breloc scria „Service Auto Doru”, litere roase.
Tata.
Normal că și misterul vieții lui venea pe un breloc gratis.
Strada Frasinului, numărul 22
N-am deschis plicul în metrou. Mi-a fost frică.
Asta e adevărul, chiar dacă sună caraghios. Mi-a fost frică de o hârtie.
L-am ținut în geantă, sub portofel și sub un pachet de șervețele. La fiecare stație îl simțeam acolo, ca pe un animal mic care respiră.
Am coborât la Apărătorii Patriei și am luat un autobuz care mirosea a ploaie, plastic ud și salam. Afară se întuneca. Era martie, dar încăpățânat de rece.
Strada Frasinului era o stradă de case vechi, cu trotuare sparte. O femeie mătura frunze ude din fața unei porți. Doi băieți fumau lângă un Logan fără bară.
Numărul 22 era la capăt, aproape de un teren gol.
Am stat în fața porții.
Cercurile alea mici din fier mă priveau.
Mâna mi-a alunecat pe zăvor și mi-a venit în minte un lucru pe care nu-l mai ținusem minte de ani: eu, la șapte ani, băgând un băț prin cercurile porții și făcându-l să zdrăngăne până când mama striga: „Dana, lasă poarta aia, că înnebunește tanti Viorica.”
Tanti Viorica.
M-am întors încet spre casa de alături.
La geam, o femeie scundă, cu păr vopsit vișiniu, ridica perdeaua cu două degete.
A dispărut.
După zece secunde, poarta ei s-a deschis.
„Tu ești Dana lui Gicu?”
Gicu. Nimeni nu-i mai zicea așa tatei.
„Da.”
„Vai de mine.”
Și femeia a început să plângă. Nu elegant. Cu nasul roșu, cu mâna pe gură, cu papucii ieșiți pe jumătate din picioare.
Eu am rămas lângă poartă, ținând cheile. Nu știam dacă să o îmbrățișez. Nu-mi place să îmbrățișez oameni pe care nu-i știu, mai ales când plâng pentru tatăl meu mai bine decât pot eu.
„Eu sunt Viorica Pop,” a zis. „Tu erai mică, nu mă mai știi.”
„Ba da,” am zis. „Cred.”
„Intră, mamă. Intră în casă. Gicu zicea că o să vii într-o zi, dar eu… eu credeam că vorbește prostii.”
A venit lângă mine și mi-a pus mâna pe cot. Mirosea a cremă Nivea și a ceapă prăjită.
Am descuiat poarta.
Curtea era curată. Cineva tăiase iarba. În colț era un gutui, cu ramurile negre și strâmbe.
Casa avea două camere și un hol. Când am deschis ușa, aerul rece mi-a intrat în haine.
Înăuntru nu era praf.
Asta m-a terminat un pic.
Pe masă era o față de masă cu flori albastre. Pe pervaz, trei mușcate. În bucătărie, o cană albă cu o dungă ciobită. Pe scaun, o geacă de lucru.
A tatei.
Am atins mâneca. Era aspră.
„Venea des?” am întrebat.
„Trei, patru ori pe săptămână. Mai mult după ce a ieșit la pensie. Repara, vopsea, uda florile. Stătea pe bancă seara.”
„Și dormea aici?”
„Uneori.”
„Dar chiria?”
Viorica s-a uitat spre podea.
„Nu știu de ce a ținut garsoniera. Zicea că n-are rost să afle lumea.”
„Care lume? Eu sunt lumea.”
A tresărit puțin.
„Nu te supăra pe mine. Eu am zis de multe ori: Gicule, fata trebuie să știe. El zicea: nu încă.”
Mi s-a făcut greață. Nu de la ea. De la cuvintele alea.
Nu încă.
De parcă aveam să dau examen.
M-am așezat pe un scaun. Scaunul a scârțâit sub mine și m-am enervat pe scaun, pe tata, pe mine, pe toată mobila ieftină din univers.
„Casa asta a fost a noastră?” am întrebat.
Viorica a clipit.
„A fost a mamei tale.”
Am deschis gura și am închis-o la loc.
„Mama n-a avut casă.”
„Ba a avut. Aici a stat ea înainte să se mărite cu Gicu. Aici te aducea când erai mică. Nu la bloc.”
În capul meu, lucrurile au început să cadă de pe rafturi.
Nucul. Nu era nuc. Era gutui.
Poarta cu cercuri.
Tanti Viorica.
Mama strigând din prag.
Eu nu uitasem. Doar pusesem amintirile într-o cutie greșită.
„De ce am plecat?” am zis.
Viorica și-a strâns halatul la piept.
„Asta să citești tu.”
Și s-a uitat la geanta mea.
Scrisoarea cu greșeli
Am rămas singură în bucătărie.
Viorica s-a dus acasă, dar mi-a lăsat o cheie de la poarta ei „în caz că ți se face rău sau dacă nu merge centrala, că face figuri când are chef”.
Am scos plicul.
Tata scria urât. Literele lui se îngrămădeau una în alta, de parcă se grăbeau la autobuz.
„Dănuța mea,
Dacă citești asta, înseamnă că am murit. Sper că nu la tine în casă, că știu că te sperii repede și după aia faci glume proaste ca să nu plângi.
Îți las casa. Nu te speria. E casa mamei tale.
Am vrut să-ți spun de multe ori. N-am fost în stare. Nu din răutate. Din prostie, poate. Din rușine sigur.”
M-am oprit.
În casă se auzea centrala. Un ticăit mic, enervant.
Am continuat.
„Când mama ta s-a îmbolnăvit, eu am făcut datorii. Multe. Nu ți-am zis. Am împrumutat de la cine nu trebuie. De la rude, de la colegi, de la un cămătar. Am vândut ce am putut.
Casa era pe numele ei. Ea a refuzat să o vindem. Zicea că e pentru tine. Că dacă moare, tu să ai un loc unde să vii când nu te mai încape lumea.
Eu am semnat niște hârtii fără să le citesc bine. Așa am pierdut-o.”
M-am ridicat de pe scaun.
Nu știu de ce. Parcă dacă stăteam jos, hârtia câștiga.
„A luat-o fratele mamei tale, Nelu. Cu acte. Eu n-am putut dovedi nimic. Sau n-am știut. Sau n-am avut bani de avocat. Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult la mine.
După ce ai plecat la facultate, am început să pun bani deoparte. Orice. Ore în plus. Reparații. Am lucrat nopți la depozit. Nu ți-am zis pentru că te-ai fi certat cu mine și aveai dreptate.
În 2011, Nelu a făcut infarct. Nevasta lui a vrut să vândă repede. Eu am cumpărat casa printr-un intermediar, ca să nu afle cine sunt. Am plătit puțin câte puțin, cu tot ce am strâns și cu banii de pe terenul bunicului.
Nu m-am mutat aici pentru că mi-a fost frică să-ți spun. Apoi a trecut un an. Apoi doi. Apoi ai început să vorbești cu mine ca și cum eram un bătrân care te încurcă, și eu am acceptat asta, că poate meritam.
Casa e a ta.
Nu trebuie să mă ierți. Nu ți-o las ca să mă ierți. Ți-o las pentru că mama ta mi-ar fi scos ochii dacă n-o făceam.
În dulapul din dormitor e o cutie de metal. Ia-o.
Tata.”
Ultimul cuvânt era apăsat tare. Hârtia aproape ruptă.
Am citit scrisoarea de trei ori. La a treia, m-am împiedicat de „ai început să vorbești cu mine ca și cum eram un bătrân care te încurcă” și n-am mai putut trece mai departe.
Pentru că era adevărat.
Nu tot timpul. Nu mereu. Dar suficient.
Am sunat-o pe prietena mea, Corina. N-a răspuns.
Bine.
Nu voiam să vorbesc.
Am intrat în dormitor. Dulapul era vechi, cu oglindă pe ușă. În oglindă am văzut o femeie palidă, cu păr prins prost și ochi umflați. M-am speriat o secundă de ea. Prostie.
În dulap erau pături, o pernă, câteva cămăși ale tatei puse pe umerașe. Jos, sub o pătură maro, era cutia de metal.
Era cutia în care mama ținea biscuiți când eram mică.
Pe capac scria „Danish Butter Cookies”, deși înăuntru nu fuseseră niciodată biscuiți danezi, doar nasturi și ață.
Am desfăcut-o.
Înăuntru erau poze. Multe. Eu în curte, cu genunchii juliți. Mama pe bancă, cu burtă mare, înainte să mă nasc. Tata tânăr, cu mustață, ținând o sticlă de bere și râzând cu toată fața.
Nu-l mai văzusem râzând așa.
Sub poze era un caiet.
Și un telefon vechi Nokia.
Caietul avea pe prima pagină scris:
„Chirie garsonieră, plătită până în mai. Dana să nu plătească nimic.”
Am râs iar. Și am plâns în același timp, ceea ce arată foarte urât. Fața nu știe ce să facă.
Am răsfoit.
Erau liste. Ani întregi de liste.
„Martie 2012: 300 lei pus deoparte.”
„Aprilie 2012: reparație centrală Popescu, 150 lei.”
„Iunie 2014: nu cumpărat pantofi. Mai merg.”
„Decembrie 2015: Dana cadou mixer. Nu trebuia. Frumos.”
La pagina din 2019 scria:
„Dana a zis că nu poate veni de Paști. Să nu o bat la cap. Are viața ei.”
Am închis caietul.
L-am ținut cu ambele mâini, de parcă era fierbinte.
Telefonul Nokia era descărcat. În cutie era și încărcătorul. Normal. Tata păstra încărcătoare de la aparate care nu mai existau.
L-am pus în priză.
Ecranul s-a aprins după câteva minute, cu un sunet mic, caraghios.
Avea 47 de mesaje necitite.
Toate de la același număr, salvat „Nelu”.
Fratele mamei.
Omul care murise în 2011, după scrisoare.
Doar că mesajele erau din 2022.
Mortul trimitea mesaje
M-am uitat la ecran până m-au durut ochii.
Nelu.
Am apăsat pe conversație.
„Mai ai timp să te răzgândești.”
„Fata nu știe nimic, nu?”
„Gicu, nu fi prost.”
„Am acte și eu.”
Ultimul mesaj era cu două luni înainte să moară tata.
„Dacă îi spui, îi spun și eu ce-ai făcut tu.”
Mi s-au răcit degetele.
Am verificat numărul. Nu era salvat cu prefix ciudat. Număr românesc. Am sunat.
A sunat de patru ori.
Apoi o voce de bărbat a zis:
„Da?”
N-am vorbit.
„Alo?”
Avea o voce răgușită, mai tânără decât mă așteptam.
„Cu cine vorbesc?” am întrebat.
„Tu cine ești?”
„Am găsit numărul în telefonul tatălui meu. Era salvat Nelu.”
Pauză.
Apoi bărbatul a înjurat încet.
„Ești Dana.”
„Da.”
„Nu trebuia să suni.”
„Perfect. Atunci zi-mi de ce.”
A închis.
Am rămas cu telefonul la ureche. Mi-am auzit respirația. Urat sună respirația când ești singur într-o casă pe care tocmai ai moștenit-o de la un om pe care nu l-ai cunoscut destul.
Am ieșit pe hol și am deschis ușa. Aveam nevoie de aer. Viorica era la poartă, ca și cum stătuse acolo tot timpul. Poate stătuse.
„Ce s-a întâmplat?”
„Știți pe cineva care folosește numărul lui Nelu?”
Fața i s-a schimbat.
Nu mult. Doar destul.
„De unde ai numărul?”
„Din telefonul tatei.”
Viorica a intrat în curte fără să ceară voie. A închis poarta după ea.
„Ăla nu e Nelu. E fiul lui. Costel.”
„Vărul meu?”
„Da.”
Eu știam că am un văr Costel. Nu-l văzusem de la o nuntă, cred. Aveam nouă ani. Îmi furase o prăjitură de pe farfurie și mama îl făcuse nesimțit.
Bun instinct, mama.
„De ce îi scria tatei ca și cum era Nelu?”
„Ca să-l sperie. Ca să-l țină în frâu.”
„În frâu pentru ce?”
Viorica s-a uitat spre casa ei, apoi spre ferestrele mele, ca o femeie care știe că pereții n-au treabă și totuși pot spune ceva.
„Costel a vrut casa după ce a aflat că Gicu o cumpărase. A zis că i se cuvine. Că a fost a lu’ ta-su.”
„Dar nu era.”
„Nu. Dar oamenii ca el nu se încurcă în lucruri de-astea mici.”
Mi-am adus aminte mesajul: „îi spun și eu ce-ai făcut tu.”
„Ce-a făcut tata?”
Viorica nu s-a uitat la mine.
„Întreabă-l pe Rădulescu. Sau uită-te în cutie. Gicu nu arunca nimic.”
Am vrut să o scutur. Serios. O femeie de șaptezeci de ani în halat cu flori și eu, ditamai adultul, cu impulsul de a o apuca de umeri ca într-un serial prost.
N-am făcut-o.
M-am întors la cutie.
Sub poze, sub caiet, era un plic mai mic.
Pe plic scria: „Dacă apare Costel.”
M-am așezat pe podea.
Nu mai aveam chef de scaun.
În plic erau copii după acte și o declarație scrisă de mână, semnată de tata, datată cu trei luni înainte să moară.
„Dacă fiica mea va fi amenințată sau presată de Constantin Ionescu, zis Costel, să se știe următoarele: acesta m-a șantajat din 2019 până în prezent, cerându-mi bani și promițând că va ascunde faptul că am cumpărat casa prin intermediar.”
Bine. Nu suna fatal.
Apoi am citit următorul rând.
„Intermediarul a fost soția lui.”
Am zis „ce?” cu voce tare.
Viorica, care rămăsese în prag, și-a făcut cruce.
„Soția lui Costel?”
„Fosta,” a zis ea. „Mihaela. Fată bună, dar proastă la bărbați. Ca multe.”
Tata cumpărase casa de la mătușa mea prin soția vărului meu?
Nu, stai.
Am citit mai departe.
Mihaela lucrase la o agenție imobiliară. Ea aflase că urmașii lui Nelu voiau să vândă. Ea îl ajutase pe tata să cumpere fără ca familia lui Nelu să știe cine plătește. Nu ilegal, după acte. Doar urât, pe ascuns.
Costel aflase ani mai târziu, când divorțase de Mihaela și îi scotocise prin acte.
De atunci îl storcea pe tata.
Bani puțini, dar des.
Cinci sute. O mie. Două mii.
Pentru tăcere.
Tata plătise. Nu pentru casă. Pentru mine.
Pentru că nu voia să aflu povestea asta cu gunoaie, datorii, unchi morți și hârtii murdare.
M-am uitat la telefonul Nokia.
A vibrat.
Mesaj nou.
„Ne vedem mâine. Nu vinde nimic până nu vorbim.”
Am citit de două ori.
Apoi am scris înapoi:
„Vino la 10.”
Viorica a făcut un sunet ca un fierbător.
„Ce faci?”
„Îl chem.”
„Nu te pune cu el, mamă. E jegos.”
„Știu.”
„Nu, nu știi. Gicu știa.”
M-am uitat la poarta cu cercuri.
„Atunci o să aflu.”
Costel a venit cu flori
A doua zi la 9:47, Costel a parcat un BMW vechi în fața casei.
Nu era bogat. Doar voia să pară. Mașina avea o aripă lovită și un odorizant galben atârnat de oglindă.
A coborât cu un buchet de crizanteme.
Crizanteme.
La casa unui mort. Pentru mine. Pentru spectacol.
Avea geacă de piele, burtă și părul dat cu gel. M-a văzut în prag și a zâmbit ca un om care a exersat în geamurile magazinelor.
„Dana, verișoară.”
„Nu-mi spune așa.”
Zâmbetul i-a tremurat puțin.
„Am venit cu pace.”
„Cu flori.”
„Pentru Gicu. Dumnezeu să-l ierte.”
Nu i-am făcut loc.
A ridicat buchetul. „Le pun la icoană?”
„Nu am icoană.”
„Avea el.”
„Atunci știai mai multe despre casa asta decât mine.”
A oftat. A intrat oricum, împingând ușa cu umărul, ca și cum eram o perdea. M-am dat la o parte fiindcă n-am vrut să mă atingă.
Viorica stătea la geamul ei. Perdeaua nu mai era ridicată subtil. Era trasă cât să încapă toată fața ei.
Costel a pus florile pe masă.
„Uite, eu nu vreau scandal. Casa asta are istorie.”
„Da. A mamei mele.”
„A familiei.”
„Nu. A mamei.”
A zâmbit iar, dar dinții nu mai participau.
„Tu ai crescut la oraș, Dana. Nu știi cum se fac lucrurile între rude.”
„Prin șantaj?”
S-a uitat spre mine.
„Ți-a băgat Gicu prostii în cap.”
„Mi-a lăsat mesaje. Ale tale.”
Costel a râs scurt.
„Telefonul ăla vechi? Păi și tu crezi tot ce citești?”
Am scos din sertar plicul cu declarația tatei și copiile după transferuri. Le-am pus pe masă, lângă crizanteme.
A ridicat o foaie. Mâna lui era groasă, cu un inel pe degetul mic.
„Nu valorează nimic.”
„Poate. Dar am programare la avocat la 12. După aia la poliție.”
A lăsat foaia jos.
Pentru prima dată, nu mai părea unsuros. Părea obosit. Și asta m-a enervat și mai tare, pentru că oamenii care fac rău nu ar trebui să aibă voie să pară obosiți. Ar trebui să vină cu coarne, ca să fie treaba clară.
„Știi ce-a făcut taică-tu?” a zis.
„Spune.”
„A cumpărat casa pe la spatele nostru. De la mama, care nu știa pe ce lume e după ce a murit tata. Mihaela a aranjat. Au furat-o.”
„Au cumpărat-o.”
„Pe bani de nimic.”
„Cu contract.”
„Contractele se fac și cu oameni proști.”
M-am aplecat peste masă.
„Vorbești despre mama ta?”
A tăcut.
Apoi a zis, mai jos:
„Gicu nu era sfânt.”
„Nu am zis că era.”
„A lăsat-o pe maică-ta să moară fără tratament bun.”
Am simțit cum mi se strânge gura.
„Mai zi o dată.”
„Nu avea bani. Dar casa n-a vrut s-o vândă. Ea n-a vrut. El n-a forțat-o. Și după aia ce? A pierdut-o oricum. Mare erou.”
Mi-a venit să-l lovesc cu cana ciobită. Am văzut scena foarte clar: cana, tâmpla lui, sânge pe fața de masă cu flori albastre.
N-am făcut-o.
„Afara.”
„Casa valorează acum bine. Zona a crescut. Eu îți dau douăzeci de mii și o rezolvăm între noi.”
Am râs.
Nu cred că se aștepta.
„Dacă mai vii aici fără să te chem, chem poliția. Dacă mă suni, înregistrez. Dacă te apropii de Viorica, pun camere. Și dacă mai spui de mama mea așa, nu promit că rămân civilizată.”
Costel și-a luat buchetul de pe masă.
„Te crezi tare.”
„Nu. Sunt doar singurul copil al lui Gheorghe Marinescu. Se pare că moștenesc încăpățânarea.”
A plecat trântind poarta.
Un cerc de fier a vibrat mult după ce mașina lui a pornit.
Viorica a apărut în curte după două minute, cu o tavă. Pe tavă avea cafea și biscuiți simpli.
„Am zis că poate ai nevoie de zahăr.”
„Nu prea mănânc biscuiți.”
„Ba azi mănânci.”
Și am mâncat.
Ca o proastă ascultătoare.
Casa nu era goală
La avocat, domnul Rădulescu nu a părut surprins.
„Domnul Marinescu se temea că domnul Ionescu va încerca.”
„Și nu mi-ați spus?”
„Nu aveam voie să discut ce nu era în acte până nu ridicați documentele.”
Avocații au un fel special de a te enerva fără să ridice vocea.
Am depus declarații. Am făcut copii. Am vorbit cu un polițist care părea mai interesat de imprimanta blocată decât de șantaj. Totuși, când a văzut mesajele, le-a fotografiat.
„Nu răspundeți provocărilor,” a zis.
„Cam târziu.”
„De acum.”
M-am întors la casa de pe Frasinului cu o pungă de detergent, două role de saci menajeri și senzația că intru într-o viață pe care tata o trăise în paralel.
În zilele următoare, am început să fac ordine.
Nu să arunc. Nu puteam.
Doar să mut lucruri dintr-un loc în altul, ca și cum asta însemna ceva.
Am găsit într-un sertar o grămadă de chitanțe pentru mușcate, becuri, vopsea lavabilă. Într-o cutie de pantofi, felicitări de la mine, toate păstrate. Inclusiv una făcută la grădiniță, cu lipici uscat și un soare portocaliu.
Pe spate tata scrisese: „Dana, 5 ani. A zis că soarele e bolnav.”
Am stat pe pat cu felicitarea în mână.
Eu nu-mi aminteam să fi zis asta.
El da.
În a patra zi, am urcat în pod.
Scara era strâmbă și am înjurat de două ori până sus. Podul mirosea a lemn vechi și carton. Am aprins lanterna de la telefon.
Erau acolo două valize. Una maro, una albastră.
În cea maro erau hainele mamei.
Am recunoscut o rochie verde pe care o purta într-o poză. Am dus-o la față. Nu mai mirosea a ea. Sigur că nu. Trecuseră douăzeci de ani. Dar pentru o secundă m-am supărat pe rochie, de parcă avea o datorie.
În valiza albastră era un pachet legat cu sfoară.
Scrisori.
Nu ale tatei.
Ale mamei.
Erau adresate mie.
„Dana, pentru când faci 18 ani.”
„Dana, pentru când te măriți, dacă o să vrei.”
„Dana, pentru când îl urăști pe tatăl tău.”
Am rămas cu plicul ăla în mână.
Pentru când îl urăști pe tatăl tău.
L-am deschis acolo, în pod, stând pe o grindă, cu praf pe blugi.
„Draga mea,
Dacă ai ajuns să citești asta, probabil ești furioasă pe el. Poate cu motiv. Tatăl tău e bun, dar e greu. Se închide ca o ușă stricată și trebuie să tragi de el până îți vine să pleci.
Să știi ceva: nu el m-a omorât. Nici sărăcia. Nici casa. Boala m-a luat și atât. Eu am ales să nu vindem casa, chiar dacă el m-a rugat. M-am gândit la tine. Poate am fost egoistă. Poate am pus pe umerii lui o grijă prea mare.
Dacă te-a rănit, spune-i. Dacă nu mai poți să-i spui, vorbește tare într-o cameră. El oricum aude prost când nu-i convine.”
Am râs atât de brusc încât m-am lovit cu capul de o bârnă.
„Au.”
Am citit mai departe.
„Te iubesc. Și el te iubește. Stângaci, prost, cu ciorbe lăsate pe la uși și bani puși în plicuri. Dar te iubește.
Mama.”
Am coborât din pod cu plicul strâns la piept.
În bucătărie, telefonul meu suna.
Corina.
„Unde naiba ești?” a zis ea. „Te sun de trei zile.”
„Într-o casă.”
„Ce casă?”
„A mea, aparent.”
„Ți-ai pierdut mințile?”
„Puțin.”
„Vin.”
„Nu trebuie.”
„Ba da. Adu adresa.”
Două ore mai târziu, Corina stătea la masa tatei, bea cafea și plângea peste scrisorile mamei mai tare decât mine.
Ea plânge la reclame cu margarină. Nu e un reper.
„Ce faci cu casa?” m-a întrebat.
„Nu știu.”
„Te muți?”
M-am uitat în jur. La pereții albi, la geaca tatei, la mușcate, la poarta care se vedea pe geam.
„Nu știu,” am zis iar.
Dar de data asta nu era un răspuns gol.
Era un loc în care puteam sta puțin.
În mai, am predat garsoniera
Garsoniera tatei era mai mică decât mi-o aminteam.
Sau poate eu eram mai rea.
Am mers acolo într-o sâmbătă, cu doi saci și cu Corina după mine. Administratorul mi-a dat cheile și a zis: „Săracu’ Gicu. Om cuminte.”
Om cuminte.
M-a enervat. Tata fusese multe lucruri, dar „cuminte” suna ca un capac pus peste el. Ca și cum viața lui încăpea într-o vorbă de scară.
În garsonieră era frig. Pe masă, un borcan cu monede. În frigider, muștar, două ouă și o caserolă cu sarmale de la Viorica.
Pe televizor era o poză cu mine la absolvire.
Nu știam că o avea.
Eu îi trimisesem poza pe WhatsApp, iar el o printase undeva, probabil la un centru xerox, și o pusese într-o ramă ieftină.
În dulap am găsit trei cămăși, două perechi de pantaloni, o pungă cu medicamente și o cutie de pantofi.
În cutie erau plicuri cu bani.
Pe fiecare scria câte ceva.
„Pentru Dana, dacă se strică mașina.”
Eu nu aveam mașină.
„Pentru Dana, dentist.”
„Pentru Dana, când o fi greu.”
În ultimul plic erau 700 de lei și un bilețel:
„Să nu zici că n-am știut că e greu.”
Am stat pe marginea patului lui și am ținut plicul în poală.
Corina a ieșit pe balconul mic, prefăcându-se că verifică vremea. Balconul dădea spre tomberoane. Frumos gest.
Am luat radioul, rama cu poza, cana lui preferată și bradul artificial fără suport.
Nu știu de ce bradul. Poate pentru că era prea urât ca să fie lăsat acolo.
Când am predat cheia, administratorul mi-a zis:
„Știți, taică-tu venea uneori pe scară cu sacoșe și zicea că merge la fată. Era mândru.”
Am dat din cap.
Nu puteam răspunde.
În mai, m-am mutat în casa de pe Frasinului.
Nu complet. Apartamentul meu închiriat încă exista, cu haine, facturi și o plantă moartă pe pervaz. Dar dormeam tot mai des în patul din camera mică. Dimineața beam cafea în curte, lângă gutui.
Viorica venea fără să bată.
„Nu te speria, sunt eu.”
Mă speriam de fiecare dată.
Costel n-a mai venit. A trimis două mesaje. Le-am dus la poliție. După ce a primit o chemare, s-a liniștit. Sau s-a plictisit. Nu știu și nici nu-mi pasă prea mult.
Într-o seară, pe la 8, am găsit în magazie o cutie cu scule. Pe capac era lipită o etichetă:
„Dana, dacă vrei să repari poarta. Dacă nu, cheamă pe cineva, că o să te doară spatele.”
Înăuntru erau mănuși noi, o pensulă, vopsea verde și o hârtie împăturită.
Alt bilet.
„Poarta asta a enervat-o pe mama ta toată viața. Să nu o schimbi. Doar s-o mai ajuți.”
Am ieșit în curte cu pensula și am deschis cutia de vopsea cu o șurubelniță. Am stropit pe blugi. Am înjurat. Am dat primul strat aiurea, cu dungi.
Viorica m-a văzut de peste gard.
„Nu așa, mamă. Dai prea mult.”
„Știu.”
„Nu știi.”
A venit cu o cârpă și mi-a luat pensula din mână.
„Uite. Subțire. Ai răbdare.”
Eu n-am răbdare. Tata avea.
Sau poate doar învățase fiindcă nu-i ieșise nimic altfel.
Am vopsit poarta până s-a lăsat întunericul. Cercurile mici au prins culoare. Unele au rămas strâmbe, cu pete, cu urme de rugină sub verde.
N-am reparat perfect.
Nici nu cred că trebuia.
Când am terminat, m-am așezat pe treapta casei. Aveam vopsea pe degete, pe cot și cumva pe obraz.
Telefonul meu a vibrat.
Un memento vechi, pus de mine cu luni înainte:
„SUNĂ-L PE TATA.”
Am uitat că-l setasem.
M-am uitat la ecran până s-a stins.
Apoi am intrat în casă, am luat telefonul Nokia din cutia cu biscuiți și l-am pus pe masă, lângă poza lui cu mama.
„Am vopsit poarta,” am zis tare.
Centrala a ticăit.
Din curte, Viorica a strigat:
„Ai uitat colțul din stânga.”
M-am ridicat, am luat pensula și am ieșit din nou.
Dacă povestea asta ți-a prins un colț de inimă, dă-o mai departe cuiva care ar înțelege.
Sperăm că te-a atins și pe tine această poveste, iar dacă ești în căutare de mai mult, îți recomandăm să citești și despre momentul când Nora mea a venit cu acte în salon sau cum Avocatul a venit cu scrisoarea soțului meu mort, iar dacă ai chef de ceva mai misterios, Am Deschis Ușa Camerei Lui și Pe Podea Era Siropul de Somn te va ține cu sufletul la gură.
