Trecuse un an de când soțul meu, Jason, s-a stins într-un accident tragic de mașină. Un an în care am încercat să mă mențin pe linia de plutire, să găsesc forța de a fi o mamă puternică pentru băiețelul meu de 8 ani, Liam.

Unele zile erau mai grele decât altele, dar fiecare dimineață era o nouă luptă.

Pierderea lui Jason a fost o catastrofă; îmi pierdusem lumina vieții mele.

Jason nu era doar soțul meu. Era partenerul meu de viață. Amicul meu cel mai bun. Totul pentru mine.

La început, nici măcar nu îmi puteam imagina cum aș putea continua.

Mă trezeam în fiecare dimineață în patul rece, simțind tăcerea în locul unde înainte îi auzeam râsul și trăiam cu o durere constantă în suflet, care părea de neîndepărtat.

Dar ori de câte ori simțeam că nu mai pot, mă uitam la Liam. Avea atâta nevoie de mine.

Nu puteam să cedez când el se baza pe mine atât de mult.

Liam, copilul meu drag, avea inima bună a lui Jason. Observa când aveam nevoie de sprijin și, fără să spună prea multe, îmi oferea o îmbrățișare plină de înțelegere.

„Mami, totul va fi bine,” îmi spunea cu o voce delicată, dar plină de siguranță. „Sunt aici pentru tine.”

Cuvintele lui îmi aduceau lacrimi în ochi, dar și putere să continui.

În acea zi, eram cu Liam la cumpărături. Purta haina lui iubită și îmi povestea cu entuziasm despre un proiect la școală.

Entuziasmul lui era una dintre puținele bucurii capabile să îmi aducă un zâmbet, chiar și în cele mai întunecate momente.

În timp ce încărcam cumpărăturile în portbagaj, am zărit un bărbat stând în marginea parcării.

Era îmbrăcat într-o pătură subțire și veche, iar fața îi era roșie datorită frigului pătrunzător. Alături de el, un cățeluș dezordonat se ghemuise lângă el, tremurând.

„Mami,” a spus Liam, trăgându-mă de mânecă, „căţelul pare atât de rece. Ce putem face pentru el?”

M-am uitat la bărbat, apoi la Liam. Inima mi s-a strâns. Nu aveam multe de oferit. Bugetul financiar era redus și mă luptam să ne descurcăm.

„Dragul meu, acum nu ne putem asuma altă responsabilitate,” i-am spus cu blândețe, închizând portbagajul.

Dar chiar în acel moment, bărbatul s-a ridicat și s-a apropiat de noi.

Am simțit instinctiv să îl trag pe Liam mai aproape.

„Doamnă,” a spus el cu o voce aspră și nesigură, „îmi cer scuze că vă deranjez, dar… ați putea să-mi luați câinele?”

Am clipit, neștiind ce să cred. „Cum spuneți?”

Privirea lui s-a coborât, rușinată.

„Se numește Daisy,” a spus el. „Este tot ce am, dar… nu mai pot să o îngrijesc. Îngheață, și nu am destulă mâncare pentru ea. Merită mai mult decât pot eu să-i ofer.”

Nu știam cum să îi răspund. Era evidentă disperarea din ochii săi.

Reflexul meu inițial a fost să refuz. Cum aș putea prelua responsabilitatea unui câine când cu greu ne descurcam?

Dar, atunci Liam mi-a strâns mâna și m-a privit cu ochii mari, plini de speranță.

„Te rog, mami. Are nevoie de noi,” a șoptit el.

M-am uitat la Daisy, la blana ei încâlcită și trupul tremurând, și nu am mai putut să refuz.

Nu cu fața lui Liam plină de speranță și cu rugămintea sinceră a bărbatului.

„Bine,” am spus încet, coborând pe genunchi să o mângâi. „O luăm cu noi.”

Ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi. „Mulțumesc,” a spus el, cu vocea tremurândă. „Vă mulțumesc din suflet.”

În drum spre casă, ochii mi-au fost tot asupra lui Daisy, ghemuită pe bancheta din spate lângă Liam.

În acea noapte, nu am dormit prea mult. Daisy scâncea ușor în sufragerie, nesigură în noul ei cămin.

Liam i-a pus păturica lui favorită, cea cu dinozauri. Nu ar fi adormit fără ea.

„E în regulă, Daisy,” i-a spus el blând, mângâind-o cu mâinile lui mici. „Ești în siguranță acum, bine? Te iubim.”

Privindu-i împreună, simțeam o căldură neașteptată în suflet.

Durerea cu care trăiam parcă s-a mai diminuat, ceva ce nu mai simțisem de când Jason ne-a părăsit.

Cu trecerea săptămânilor, Daisy a devenit parte din familia noastră. Liam a îngrijit-o cu atenție – îi dădea de mâncare, îi peria blana și chiar îi citea povești înainte de culcare.

„Îi place cel mai mult Noapte bună, lună,” mi-a spus într-o seară, extrem de serios.

Nu m-am putut abține să nu zâmbesc. „Așa crezi?”

„Da! A fluturat din coadă când am citit-o,” a spus el, în timp ce Daisy își odihnea capul în poala lui, cu ochii pe jumătate închiși.

Daisy a adus în casa noastră ceva ce nu știam că ne lipsește. Bucurie.

Zâmbetul lui Liam era acum mai larg, iar râsul lui umplea din nou camerele.

Și chiar și pentru mine, viața părea mai suportabilă. Îngrijirea lui Daisy mi-a dat o direcție – dar nu doar ea avea nevoie de noi, ci și noi ne-am dorit-o alături.

Apoi, o lună mai târziu, am avut parte de o surpriză neașteptată.

Într-o seară răcoroasă, am descoperit un plic printre facturile și pliantele venite cu poșta.

Era simplu, fără timbru sau adresă de expeditor. Pe față, scria cu litere tremurate: „De la un vechi prieten”.

Am deschis plicul curioasă și am scos o foaie împăturită.

Când am citit scrisoarea, mi s-a strâns inima.

Dragă Daisy,

Sper că ești caldă și fericită. Îmi este atât de dor de tine, dar știu sigur că am făcut alegerea corectă. Meriți un cămin, mereu să fii iubită și hrănită bine. Mă gândesc la tine zilnic, dar a ști că ești în siguranță mă ajută să continui.

Îmi pare rău că nu am fost omul potrivit pentru tine. Mulțumesc că mi-ai fost alături în acele momente grele. Nu te voi uita niciodată.

Cu drag, Vechea ta cunoștință.

Încurajăm cititorii noștri să lase un comentariu mai jos și să împărtășească experiențele lor similare sau gândurile referitoare la povestea noastră. Suntem curioși să aflăm!