— Ține-te bine! — a strigat el, trăgând cu toată forța de lanțul care o ținea captivă. Femeia plângea, tremurând, iar copilul gemea înfășurat strâns în pătură. Trenul era deja aproape, vibrațiile îi făceau pământul să freamăte sub genunchii lui Nicolae. Metalul lanțului era rece și alunecos, dar nu ceda. A apucat toporișca mică pe care o purta mereu la brâu, a ridicat-o și a început să lovească zăvorul.
Scânteile au sărit, sunetul metalului a acoperit totul pentru o clipă. — Încă puțin! — a urlat el, cu ochii sticloși de efort. Trenul era la nici o sută de metri. Într-un ultim gest disperat, a lovit din nou — și lanțul s-a rupt. A smuls femeia de pe șine, trăgând-o la margine exact când locomotiva a trecut în viteză, şuierând asurzitor. Rafala de aer i-a azvârlit în iarbă, acoperindu-i cu praf.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic. Doar respirația grea a lui Nicolae și plânsetul copilului se mai auzeau. Femeia și-a dus mâna la față, murmurând printre lacrimi:
— Ne-ați salvat… Doamne, ne-ați salvat…
Nicolae a privit-o atent. Avea ochii verzi, adânci și obosiți, iar fața îi era plină de vânătăi.
— Cine ți-a făcut asta? — a întrebat el, cu vocea răgușită.
Femeia a tresărit și s-a uitat peste umăr, de parcă se temea că cineva o urmărește.
— Trebuie să plecăm… acum! — a spus ea precipitat. — Dacă mă găsesc, o să ne omoare pe amândoi.
Nicolae a simțit un fior rece pe șira spinării. A privit în jur — câmpul pustiu, lumina apusului, nicio mișcare. Dar ochii femeii spuneau adevărul. A luat copilul în brațe și a ajutat-o să se ridice.
— Haide. La mine acasă. E aproape.
Au pornit prin câmp, iar vântul serii le răvășea hainele ude de transpirație. Când au ajuns la gospodăria lui, Nicolae a deschis ușa casei și a aprins lampa cu gaz. Lumina galbenă a dezvăluit pereții simpli, lemnul lustruit de vreme și o fotografie a unei femei tinere, cu zâmbet cald — soția lui, Ana.
— Așază-te aici, — i-a spus el femeii, întinzându-i o pătură curată. — Eu mă ocup de copil.
— Nu… îl țin eu. E tot ce am… — a spus ea, tremurând ușor.
După câteva clipe, a început să vorbească.
— Mă numesc Irina… Irina Petrescu. Soțul meu… era om bun la început, dar s-a schimbat. A început cu băutura, apoi cu bătăile. Când am vrut să plec, m-a amenințat. Am fugit acum două zile. Credeam că am scăpat, dar azi… azi m-au găsit oamenii lui.
Nicolae a simțit cum i se strânge pieptul. O furie mută i s-a ridicat în gât.
— L-au legat la șine… pentru ce?
— Pentru că n-am vrut să mă întorc. Au zis că dacă nu mă supun, o să mă distrugă…
Femeia și-a ascuns fața în palme. Copilul s-a liniștit și dormea acum, respirând ușor. Nicolae a tăcut. Se simțea un om simplu, dar în momentul acela știa că are o datorie. Nu putea s-o lase acolo, nu după ce îi salvase viața.
— O să stai aici. N-o să te caute nimeni la mine. — a spus el hotărât. — Am un grajd mare, poți dormi acolo până îți revii.
Zilele următoare au fost ciudate, ca o liniște dinaintea furtunii. Irina se refăcea încet, iar Nicolae o privea uneori din spatele ferestrei, cum spăla hainele sau mângâia calul din ogradă. Elena, fiica lui, venită în weekend de la școală, a fost fascinată de copil. Se juca mereu cu el, râdea iar Nicolae simțea pentru prima dată că gospodăria lui nu mai e doar o casă goală.
Dar într-o seară, când vântul bătea puternic, cineva a bătut în poartă. Trei lovituri scurte. Nicolae a ieșit. Pe drum, farurile unei mașini vechi luminau praful. Doi bărbați coborâseră, unul cu o geacă de piele, celălalt cu o șapcă trasă pe ochi.
— Seara bună, moșule, — a spus primul, zâmbind fals. — N-ai văzut o femeie tânără prin zonă? Cu un copil mic… s-a rătăcit, cică.
Nicolae și-a ascuns tremurul mâinilor în buzunare.
— Nu, n-am văzut pe nimeni. E pustiu pe aici.
— Așa zici, hm? — a rostit celălalt, apropiindu-se. — Că s-a zis că trenul aproape că a lovit pe cineva. Ai fost pe acolo, nu?
Nicolae a simțit că-l arde privirea bărbatului. Dar și-a ținut tonul calm.
— Am fost. N-am văzut decât o capră speriată. Trenul aproape a lovit-o.
Bărbatul a scuipat în țărână și a zâmbit strâmb.
— Dacă o vezi, să ne spui. Că e o femeie periculoasă.
Când au plecat, Nicolae a intrat repede în casă. Irina stătea în spatele ușii, albă ca varul.
— Erau oamenii lui? — a întrebat el.
— Da. Pe cel cu șapca îl cheamă Radu. E vărul lui Andrei, fostul meu soț. Nu se vor opri…
— Atunci pleci mâine dimineață, — a spus Nicolae. — Dar nu singură. Te duc eu până la gară.
Noaptea aceea, însă, n-a adus odihnă. În jurul orei două, caii au început să necheze nervos. Nicolae s-a ridicat brusc. A luat lanterna și pușca de vânătoare din dulap. Afară, o siluetă se mișca lângă grajd. A înaintat încet, pas cu pas. Când a ridicat lumina, a văzut un bărbat care forța ușa.
— Hei! — a strigat Nicolae. Bărbatul a fugit, iar Nicolae a tras un foc de avertisment. Ecoul s-a rostogolit peste câmp. Câinii din sat au început să latre.
Irina a apărut la ușă, ținând copilul în brațe.
— Ne-au găsit! — a șoptit ea.
— Nu. Dar vor ști că nu e ușor să intre aici.
Dimineața au plecat devreme. Nicolae conducea căruța pe drumul pietruit spre gară. Ceața se ridica peste câmpuri. Irina privea în tăcere copilul adormit, iar vântul îi juca prin păr.
— De ce faci asta pentru mine? — a întrebat ea la un moment dat.
— Poate pentru că și eu am pierdut pe cineva drag, — a spus el simplu. — Știu cum e să n-ai unde să te duci.
La gară, trenul de ora opt urma să sosească. Irina i-a întins mâna, dar el a ezitat s-o strângă.
— Mulțumesc pentru tot, — a spus ea. — Dacă voi putea vreodată… o să mă întorc să-ți mulțumesc cum trebuie.
Trenul a sosit, iar fumul gros a acoperit peronul. Irina a urcat cu copilul în brațe. Nicolae a rămas privind, simțind un gol ciudat.
Dar când roțile trenului au început să se miște, un strigăt s-a auzit din depărtare.
— Stai! Stai!
Unul dintre bărbații de aseară, Radu, alerga spre peron cu o bâtă în mână. Nicolae s-a repezit în fața lui, l-a apucat de haină și l-a trântit la pământ.
— Gata, e destul! — a strigat el. — Las-o în pace, nenorocitule!
Radu s-a ridicat, scuipând sânge.
— Te bagi unde nu-ți fierbe oala, moșule! — a urlat și a scos un cuțit.
Dar Nicolae nu a dat înapoi. L-a lovit cu pumnul, apoi l-a doborât din nou. Cuțitul a căzut pe dale. Polițistul de la gară, alertat de zgomot, a venit alergând și i-a încătușat pe bărbați. Irina privea totul din vagon, cu lacrimi în ochi.
Când trenul s-a pus în mișcare, s-a aplecat pe fereastră.
— N-o să te uit niciodată, Nicolae! — a strigat.
El a rămas în picioare, privindu-i până când ultimul vagon a dispărut după curbă. Apoi s-a întors spre câmpuri. Vântul mirosea a toamnă, a praf și a începuturi noi. În tăcerea aceea, Nicolae a simțit că poate, pentru prima dată de la moartea Anei, viața lui are din nou un sens.
Și în fiecare seară, când trecea trenul prin spatele gospodăriei, fluierul acela lung și nostalgic îi amintea de clipa în care a ales să salveze nu doar o viață, ci și propria inimă.
