M-am trezit la 3 dimineața să beau un pahar cu apă.

Am auzit vocea fiului meu din camera lui spunând: „Mamă, poți să stingi lumina?”

Nici nu m-am gândit de două ori—am stins-o. Dar când m-am întors în pat, m-a lovit un gând… fiul meu nu era acasă; plecase cu cortul.

Am fugit spre camera lui și m-am oprit în loc.

Ușa era întredeschisă, lumina acum stinsă și totul era… nemișcat. Inima îmi bătea atât de tare că simțeam că-mi va crăpa coastele. Am întins mâna și am aprins din nou lumina. Patul era perfect aranjat, echipamentul lui de camping lipsea—exact cum trebuia. Dar vocea… vocea aceea era a lui.

Mi-am frecat fața, încercând să mă conving că visam. Poate eram între somn și veghe. Dar ceva mă rodea—un presentiment de mamă care nu greșește niciodată.

Am verificat toate încuietorile. Ușa de la intrare, cea din spate, ferestrele—totul era închis. Niciun semn de efracție. Dar somn? Somnul nu mai era o opțiune. Am stat trează până la răsărit, fiecare trosnet din casă dându-mi fiori.

Când a răsărit soarele, mi-am spus că sigur a fost din cauza oboselii, poate stresului. Soțul meu, Toma, era plecat într-o delegație, și eu mă ocupam de toate singură. Asta trebuia să fie.

Mai târziu în acea dimineață, m-a sunat fiul meu, Nelu.

„Mamă, totul e bine pe acasă?” a zis el, vesel ca întotdeauna.

Am ezitat. Să-i spun? Nu. N-aveam de ce să-l sperii. „Da, dragul meu. Totul e în regulă. Cum merge excursia?”

„Super! Plecăm acum într-o drumeție. Te pup!”

„Și eu te iubesc, ai grijă.”

Am încercat să-mi văd de zi, dar ceva mă tot trăgea înapoi la noaptea trecută. Vocea aceea. Era prea reală.

Pe la prânz, am cedat și am sunat-o pe vecina mea, doamna Dorina. Stă lângă noi de douăzeci de ani și uneori știe mai multe despre casa mea decât mine.

„Bună, draga mea,” mi-a răspuns cu vocea ei mereu caldă. „Ce s-a întâmplat?”

Am ezitat. „Dorina… ai auzit ceva ciudat aseară? Pe la 3 dimineața?”

A urmat o pauză. „De fapt, da.” Vocea i s-a înmuiat. „Am crezut că l-am auzit pe Nelu vorbind. Am zis că s-o fi întors acasă mai devreme.”

Un fior rece mi-a străbătut șira spinării. „Nu, e încă plecat.”

„Hmm…” a murmurat. „Uneori casele astea vechi fac zgomote, știi tu. Țevi, ecouri, curenți de aer…”

Am dat din cap, deși ea nu mă putea vedea. Dar în sufletul meu, știam ce am auzit. Și acum, știa și ea.

Spre seară, nu mai puteam ignora nimic. M-am dus din nou în camera lui Nelu, de data asta cu atenție.

Am tras patul de lângă perete, am deschis sertarele, am ridicat covorul. Nimic. Dar când am deschis dulapul, un miros vag ciudat m-a izbit—un amestec de parfum bărbătesc și… pământ?

Am întins mâna pe raftul de sus și am pipăit ceva. Am scos un reportofon vechi, prăfuit.

Confuză, am apăsat pe butonul de redare.

„Mamă, poți să stingi lumina?” Vocea lui Nelu, exact ca aseară.

Aproape că l-am scăpat din mână.

Cine l-a pus acolo? De ce?

M-am așezat pe pat, gândurile îmi alergau nebune. Voia cineva să mă sperie? Era Nelu implicat? Nu avea sens. E un copil bun.

Atunci mi-am amintit: cu vreo lună în urmă, Nelu petrecuse timp cu un băiat mai mare din cartier, Ciprian. Niciodată nu mi-a plăcut. Prea alunecos, prea dornic să pară mai deștept decât era.

Am luat telefonul și l-am sunat din nou pe Nelu.

„Dragul meu,” am început cu voce calmă. „Întrebare rapidă. Știi ceva despre un reportofon în dulapul tău?”

A fost o scurtă pauză. „Un reportofon? Nu… de ce?”

Am simțit confuzia reală în vocea lui.

„Lasă, mami. Eram doar curioasă. Distracție plăcută, da?”

Ceva nu era în regulă.

Am condus direct la casa lui Ciprian. Mama lui, Raluca, mi-a deschis ușa.

„Bună, Camelia,” a spus ea, cu un zâmbet politicos care nu-mi inspira încredere.

„Bună, Raluca. E Ciprian acasă?”

A privit spre interior. „E în cameră. Totul e bine?”

Am zâmbit forțat. „Doar vreau să-i spun ceva.”

Ciprian a apărut la ușă, alb la față ca varul.

Nici nu am apucat să zic ceva că a izbucnit: „Jur că n-am vrut să fac rău, doamna Sandu.”

Am strâns ochii. „Vorbește.”

A oftat, umerii i s-au lăsat. „A fost doar o glumă. Eu și Nelu ne-am jucat luna trecută, înregistram tot felul de chestii. M-a provocat să ascund reportofonul în dulapul lui. Apoi am uitat complet de el.”

L-am privit lung. „Atunci cine l-a pornit aseară?”

Fața lui s-a albit și mai tare. „A pornit?! Jur că n-am mai fost prin preajmă!”

Raluca a intervenit. „Camelia, îmi pare foarte rău. Promit că Ciprian o să fie pedepsit.”

Pe drum spre casă, stomacul îmi era încă strâns. Poate Ciprian spusese adevărul. Poate a fost doar o prostie care a scăpat de sub control. Dar întrebarea mă bântuia—cine l-a pornit?

În acea seară, Toma s-a întors acasă. I-am povestit tot. A ascultat în liniște, serios.

După o pauză lungă, a spus: „Știi, Camelia… poate că asta e felul ciudat al vieții de a ne reaminti cât de mult ne pasă. Ne-am lăsat copleșiți. Muncă, program, stres. Uneori, chiar și frica ne trezește.”

L-am privit, realizând că avea dreptate. Toată povestea asta ciudată m-a făcut să conștientizez cât de mult înseamnă Nelu pentru mine, cât de prețioasă e fiecare clipă.

A doua zi dimineață, am făcut clătite cu ciocolată—preferatele lui.

Când s-a întors din excursie, l-am îmbrățișat mai strâns ca niciodată.

A râs: „Mamă, ești bine?”

„Da,” am zâmbit. „Sunt mai mult decât bine.”

Uneori, viața ne oferă momente tulburătoare nu ca să ne sperie, ci ca să ne trezească — ca să ne amintească ce contează cu adevărat: familia. Dragostea. Prezența.

Dacă această poveste te-a atins, trimite-o cuiva drag. Și nu uita să lași un like sau un comentariu—poate va fi exact mesajul de care cineva are nevoie. ❤️👇