Exact la o lună de când am adoptat-o pe Ioana, micuța a venit la mine cu ochii mari și mi-a șoptit, ca o taină: „Mami, nu-l crede pe tata.” Aceste cuvinte au răsunat în mintea mea multă vreme, făcându-mă să mă întreb ce lucruri ar putea ascunde soțul meu.

Uitându-mă la fața mică a Ioanei cu ochii vigilenți și zâmbet timid, nu-mi venea să cred. După atâția ani de speranță și încercări, aici era, fiica noastră dragă.

Mihai era vizibil entuziasmat și nu-și putea lua ochii de la ea, ca și când ar fi vrut să memorizeze fiecare trăsătură.

„Privește-o, Maria,” mi-a șoptit cu uimire. „Este minunată.”

I-am răspuns cu un surâs lin, mâinile mele sprijinindu-se protector pe umerii Ioanei. „Așa este cu siguranță.”

Ajunsesem atât de departe pentru a fi acolo. Au fost consultații medicale, întâlniri lungi și teancuri de documente de adopție. Când am întâlnit-o pe Ioana, am știut imediat. Avea doar patru ani, micuță și liniștită, dar deja simțeam că e a noastră.

Câteva săptămâni au trecut de la adopția oficială a Ioanei, iar noi am decis să facem o ieșire în familie. Mihai s-a aplecat la nivelul ei, oferindu-i un zâmbet cald. „Ce părere ai despre o înghețată, Ioana? Îți place ideea?”

Cu o privire trecută de la Mihai la mine, Ioana părea să aștepte aprobarea mea. Într-un final, un mic da, aproape o șoaptă, i-a părăsit buzele, rămânând aproape de mine.

Mihai a chicotit, deși am simțit o ușoară neliniște în râsul lui. „Atunci, înghețată să fie. O mică surpriză pentru noi toți.”

Ioana a stat alături de mine pe tot drumul, în timp ce Mihai ne conducea zâmbind plin de speranță. O priveam cum încerca să se simtă în largul său, dar, de fiecare dată când Mihai îi adresa câte-o întrebare, Ioana se strângea și mai tare lângă mine, căutând privirea mea.

Când am ajuns la magazinul de înghețată, Mihai părea gata să preia inițiativa. „Ce zici, vrei ciocolată sau poate căpșuni?” a întrebat, cu glas plin de entuziasm.

Privirea Ioanei trecea de la Mihai la mine și înapoi, dând răspuns într-un șoaptă: „Vanilie, te rog.”

Mihai, luat prin surprindere pentru o clipă, a răspuns cu un zâmbet călduros. „Vanilie va fi.”

Ioana părea fericită să-l lase pe el să facă alegerea, dar am observat că abia îndrăznea să-l privească în timp ce ne așezam. În rest, mânca liniștită, petrecând timp aproape de mine, aruncându-i lui Mihai priviri prudente, fără prea multe cuvinte.

Seara, când am pregătit-o pentru somn, Ioana s-a cuibărit lângă mine mai mult decât mă așteptam. Într-un gest timid, mi-a șoptit: „Mami?”

„Da, draga mea?” i-am răspuns cu blândețe.

Uitându-se în jos, și apoi din nou la mine, ochii ei strălucind de seriozitate și o urmă de inocență, mi-a spus: „Nu-l crede pe tata.”

Am rămas uimită, simțind cum inima-mi bate mai tare. I-am mângâiat parul, încercând să înțeleg. „De ce spui asta, iubito?”

A dat din umeri cu un zâmbet trist. „Vorbește ciudat. Ca și când ar avea secrete.”

Mi-au trebuit câteva momente să întreb ceva, căutând cuvintele potrivite. „Ioana, tatăl tău te iubește mult. Vrea doar să te simți acasă, știi asta, nu?”

Dar Ioana nu a răspuns, doar s-a ghemuit mai tare sub pătură. Am rămas acolo, ținându-i mâna, întrebându-mă dacă nu cumva adaptarea la noul nostru univers îi era mai dificilă decât credeam. Și, uitându-mă la ea, un sentiment de neliniște m-a cuprins treptat.

Înainte să părăsesc camera Ioanei, Mihai mă aștepta la ușă cu ochii cercetători. „Cum a fost?”

„Doarme,” i-am răspuns ușor, studiindu-i fața.

„Bine,” zise el cu o ușurare vizibilă, dar am observat o mică ezitare în zâmbetul său. „Știu că e nou pentru ea. Pentru noi toți. Dar cred că vom fi bine. Nu-i așa?”

I-am dat din cap, dar cuvintele Ioanei nu reușeau să părăsească mintea mea, revenind iar și iar.

A doua zi, pe când amestecam pastele, de la aragaz am zărit chipul îngândurat al lui Mihai. Vorbea la telefon, vocea lui trădând o tensiune abia mascată. Am încetat mișcarea tocătorului, ascultând cu atenție.

„A fost… mai greu decât mă așteptam,” simțeam că povestește cu glas șoptit. „Ioana e foarte atentă. Observă mai mult decât credeam. Mă tem că i-ar putea spune Mariei.”

Înghițind cu greutate, am încercat să deosebesc toate detaliile din discuția lui. Ce putea Ioana să îmi spună? În ciuda interpretărilor posibile, noua informație mă neliniștea.

„Este complicat să nu scoatem nimic la iveală pentru că… nu vreau să știe Maria… nu încă.”

Strângând cu putere marginea blatului, m-am întors spre el încercând să păstrez aparenta liniște. Succesiunea gândurilor mele întrerupse de zâmbetul mulțumit al lui Mihai.

„Miroase delicios aici,” spuse el, cu voce caldă, pășind aproape.

Am forțat un zâmbet, în timp ce inima îmi bătea neliniștită, prinzând lingura într-o mână rece. „Mulțumesc. Aproape gata.” recaize de îndoială bântuind la marginea gândurilor mele.

După ce am culcat-o pe Ioana, nu mai puteam rabda. Simțeam că am nevoie de răspunsuri. Am mers la Mihai și l-am abordat direct în timp ce stătea calm pe canapea, frunzărind niște note.

„Mihai”, am început cu vocea mai asigurată decât mă simțeam, „am surprins convorbirea ta mai devreme.”

Ridică privirea atentă, văzându-mă curioasă și neliniștită. „Ce ai auzit?” întrebă el, ușor surprins.

Același moment de ezitare, alegând parcă traseul potrivit al discuției. „Am auzit că ai spus că Ioana ar putea… să îmi spună ceva. Ce ascunzi de mine, Mihai?”

Timp de câteva secunde, fața lui părea contrariată, dar se schimbă ușor în detensionare, chiar rușine. Aruncă hârtiile cu regret și se apropie, întinzându-și mâna.

„Maria,” spuse el cu un calm reconfortant, dar nenaturat, „nu e nimic rău. E o surpriză pentru ziua ei.” O reticăruire în privirea mea.

„Mi-ai ascuns asta?” am întrebat încet, încercând să pătrund înțelesul.

„Da,” răspunse Mihai, plin de sinceritate, „surpriza e organizată de fratele meu. Nu vroiam să știi până nu era totul gata.”

Un val de ușurare mi-a învăluit sufletul, însoțit de o ușoară vinovăție. „Îmi pare rău, Mihai. Doar… am crezut ceva mai grav.”

„Înțeleg, Maria. Și eu pot fi confuz în situații noi,” chicoti Mihai mângâind mâna mea.

Dimineața următoare, m-am uitat cum Mihai îi oferă Ioanei mai multe opțiuni de mic dejun. Gesturile lui erau pline de răbdare, iar Ioana părea să capete încredere treptat.

M-am așezat lângă ei la masă, iar Ioana m-a privit zâmbind liniștită, parcă înțelegând echilibrul ce se reinstalează între noi.

Familia noastră începea să devină ceea ce tot sperasem.

Ne dorim să aflăm și părerile voastre despre acest subiect. Vă încurajăm să împărtășiți comentariile și gândurile voastre mai jos.