…am fugit direct spre Turnul cu Ceas pentru că…
pentru că în scrisoare era scris clar, fără nicio urmă de îndoială: „Dacă vrei să înțelegi de ce ai fost ales, vino la Turnul cu Ceas înainte de ora 17:00. Nu întârzia.” Cuvintele îmi rămân întipărite în minte în timp ce alerg pe străduțele înguste din Sighișoara, cu inima bătând atât de tare încât îmi simt pulsul în tâmple. Nu știu cine mi-a lăsat plicul, nu știu de ce numele meu era scris acolo cu o caligrafie perfectă, dar știu că nu e o coincidență.
Orașul, care cu câteva minute înainte mi se părea liniștit și pitoresc, începe să capete o atmosferă apăsătoare. Casele colorate par să mă privească, iar pașii mei răsună prea tare pe piatra cubică. Îmi verific telefonul instinctiv — 16:43. Am timp, dar simt că fiecare secundă contează mai mult decât ar trebui.
Ajung în piațeta de lângă Turnul cu Ceas exact când clopotul bate de patru ori și jumătate. Ridic privirea spre turnul impunător, iar pentru o clipă am senzația că cineva mă urmărește de sus. Inspir adânc și mă apropii de intrare.
Un bărbat în vârstă stă lângă ușă, sprijinit într-un baston. Nu pare turist. Mă privește direct, de parcă mă aștepta.
— Ai venit, spune el simplu, fără să mă întrebe cine sunt.
Mă opresc brusc.
— De unde știți…
— Scrisoarea, continuă el, fără să-mi lase timp să termin. Nu ești primul care primește una.
Simt cum mi se strânge stomacul.
— Ce înseamnă asta?
Bărbatul zâmbește slab, dar nu e un zâmbet liniștitor.
— Înseamnă că ai ajuns exact unde trebuia.
Îmi face semn să-l urmez. Pentru o clipă ezit. Rațiunea îmi spune să plec, să ignor totul, să mă întorc la hotel și să uit de povestea asta absurdă. Dar ceva mai puternic decât mine mă împinge înainte.
Intrăm în turn.
Interiorul e răcoros și întunecat, iar pașii noștri scârțâie pe scările vechi de lemn. Urcăm fără să vorbim. Fiecare treaptă parcă mă apasă mai tare, ca și cum m-aș apropia de ceva ce nu pot controla.
— Cum vă cheamă? întreb în cele din urmă.
— Nu contează, răspunde el. Numele nu contează aici.
Răspunsul lui mă neliniștește mai mult decât tăcerea.
Ajungem într-o încăpere mică, aproape goală, cu o fereastră îngustă care dă spre oraș. Lumina apusului intră oblic, colorând pereții într-un portocaliu cald. În mijlocul camerei se află o masă simplă, iar pe ea — un alt plic.
Mă opresc.
— Nu… asta e o glumă, spun, mai mult pentru mine.
— Deschide-l, îmi spune bătrânul calm.
Mâinile îmi tremură din nou când iau plicul. E identic cu cel din cafenea. Numele meu e scris la fel.
Îl deschid.
„Ai ajuns la timp. Asta spune multe despre tine. Dar adevărul nu se găsește aici. Trebuie să alegi: pleci acum și uiți totul… sau continui și nu mai există cale de întoarcere.”
Ridic privirea.
— Ce joc e ăsta?
Bărbatul nu răspunde imediat. Se apropie de fereastră și privește orașul.
— Nu e un joc. Este o alegere.
— Ce alegere?
— Adevărul sau liniștea.
Simt cum mi se usucă gura.
— Despre ce adevăr vorbiți?
În loc de răspuns, îmi întinde o cheie mică, veche, din metal închis la culoare.
— Dacă alegi să continui, mergi la casa de pe strada Tâmplarilor, numărul 12. Vei înțelege acolo.
— Și dacă nu?
— Atunci pleci acum și nu te mai întorci niciodată la întrebările pe care le ai.
Îl privesc fix.
— De unde știți că am întrebări?
Pentru prima dată, zâmbetul lui dispare complet.
— Pentru că altfel nu ai fi venit.
Tăcerea care urmează e apăsătoare. Mă uit la cheie. E rece în palma mea, dar pare să cântărească mult mai mult decât ar trebui.
Știu că ar trebui să plec.
Dar nu pot.
— Unde e strada Tâmplarilor? întreb încet.
Bărbatul dă din cap, ca și cum se aștepta la asta.
— Cobori, faci stânga la prima intersecție, apoi mergi drept până vezi o casă cu obloane verzi. Nu o poți rata.
Înghit în sec.
— Și dumneavoastră?
— Eu mi-am făcut partea.
Nu mai spune nimic.
Cobor scările aproape mecanic. Când ies afară, aerul pare mai greu. Orașul e același, dar eu nu mai sunt.
Pornesc spre strada indicată.
Pe drum, gândurile mi se învârt haotic. Ce adevăr? De ce eu? Nu am făcut nimic ieșit din comun. Sunt doar un om obișnuit care a venit într-un weekend liniștit.
Dar exact asta mă sperie.
Ajung în fața casei.
Obloanele verzi sunt închise, iar ușa pare veche, dar bine întreținută. Mă apropii încet. Cheia din buzunar pare să pulseze.
Pentru o clipă, mă opresc.
Asta e momentul.
Dacă deschid ușa, nu mai e cale de întoarcere.
Inspir adânc și introduc cheia în yală.
Se potrivește perfect.
Ușa se deschide fără zgomot.
Interiorul e surprinzător de luminos. O cameră mare, mobilată simplu, dar elegant. Pe pereți sunt fotografii. Zeci de fotografii.
Fac un pas înăuntru.
Și atunci le văd.
Toate fotografiile sunt cu mine.
În momente diferite din viața mea.
Copilărie. Liceu. Facultate. Vacanțe. Momente pe care nu le-am postat nicăieri. Momente private.
Mi se taie respirația.
— Nu… nu e posibil.
Mă apropii de un perete. Acolo sunt poze cu mine din ultima lună. Unele făcute clar fără să știu.
Un fior rece îmi străbate spatele.
— Cine e aici? strig.
Ușa din spate se deschide încet.
Un bărbat iese în lumină.
Rămân încremenit.
Pentru că arată… exact ca mine.
Aceeași înălțime. Aceleași trăsături. Aceeași privire.
— În sfârșit, spune el calm.
Nu pot vorbi.
— Știu că e greu de procesat, continuă el. Dar ai ajuns până aici. Asta înseamnă că ești pregătit.
— Cine… cine ești? reușesc să spun.
Zâmbește ușor.
— Sunt ceea ce ai fi putut deveni.
Simt cum mi se învârte totul.
— Asta nu are sens.
— Ba are. Doar că nu încă pentru tine.
Face un pas spre mine.
Instinctiv, mă retrag.
— Nu te apropia.
— Nu am de ce să-ți fac rău, spune el liniștit. Din contră.
Îmi arată fotografiile.
— Fiecare alegere pe care ai făcut-o… fiecare moment în care ai ezitat… fiecare drum pe care nu l-ai urmat… toate duc aici.
— Aici unde?
— La o bifurcație.
Înghit în sec.
— Ce vrei de la mine?
— Nimic. Alegerea e a ta.
Se apropie de o masă și scoate două plicuri.
Le pune în fața mea.
— În unul este viața ta așa cum o știi. Pleci, uiți totul, și continui exact cum ai făcut-o până acum.
— Și celălalt?
— În celălalt… este adevărul complet. Dar vine cu un preț.
Îl privesc fix.
— Ce fel de preț?
Zâmbește din nou, dar de data asta e un zâmbet trist.
— Nu mai poți fi cine ai fost.
Tăcerea cade între noi.
Mă uit la plicuri.
Unul simplu. Celălalt puțin mai gros.
Inima îmi bate din ce în ce mai tare.
— De ce eu? întreb din nou.
Se uită direct în ochii mei.
— Pentru că tu ai pus întrebarea.
Și în acel moment, înțeleg.
Nu e despre scrisoare.
Nu e despre turn.
Nu e despre oraș.
E despre mine.
Despre toate momentele în care am simțit că ceva nu e în regulă, dar am ales să ignor.
Despre toate întrebările la care nu am vrut răspuns.
Respir adânc.
Și întind mâna.
Nu pentru plicul sigur.
Ci pentru celălalt.
Bărbatul — sau ce este el — dă din cap încet.
— Știam.
Deschid plicul.
Și totul se schimbă.
Nu e o scrisoare.
E o oglindă.
Dar nu reflectă camera.
Reflectă ceva din mine.
Lucruri pe care le-am ascuns. Adevăruri pe care le-am evitat. Frici. Regrete. Decizii.
Cad în genunchi fără să-mi dau seama.
— Nu… nu pot…
— Poți, spune el calm. De asta ești aici.
Timpul pare să se oprească.
Nu știu cât durează.
Minute. Ore.
Când mă ridic, nu mai sunt același.
Nu pentru că lumea s-a schimbat.
Ci pentru că o văd altfel.
Ridic privirea.
Bărbatul a dispărut.
Casa e goală.
Fotografiile nu mai sunt.
Doar eu și liniștea.
Ies afară.
Noaptea a căzut peste Sighișoara.
Aerul e rece, dar curat.
Mă uit în jur.
Totul pare normal.
Dar nu mai este.
Zâmbesc ușor.
Pentru prima dată după mult timp.
Pentru că în sfârșit înțeleg.
Nu am fost ales.
M-am ales singur.
