Andrei o alesese exact pe aceea în care clauzele mele de protecție deveneau imposibil de anulat…
Nu era o coincidență și nici o răzbunare pregătită pentru cazul în care nunta ar fi mers prost, ci rezultatul unei decizii luate cu luni în urmă, când începusem să înțeleg că problemele de la Carpathia Residence nu erau simple greșeli de administrare.
M-am întors spre invitați, iar zumzetul din biserică s-a stins treptat.
— Îmi pare rău că ați venit aici pentru o nuntă care nu va mai avea loc, am spus. Totuși, înainte să plecați, există câteva persoane care trebuie să audă ce urmează.
Corina a făcut un pas spre mine.
— Ioana, termină circul.
— Nu eu l-am început.
În primul rând s-au ridicat doi bărbați pe care familia lui Andrei îi considera simpli invitați din partea mea. Unul era avocatul care lucrase la restructurarea Carpathia Residence, iar celălalt reprezenta grupul de investitori care finanțase ultimul proiect al companiei.
Corina i-a recunoscut și a încremenit.
— Ce caută ei aici?
— Au fost invitați la nunta mea, am răspuns. Acum se întâmplă să fie și martori.
Cristina s-a apropiat de mine, iar eu i-am întins voalul înainte să-mi iau telefonul din geantă. Aveam deja mesajul primit cu câteva minute înainte.
Transfer confirmat. Documentele au fost înregistrate.
Atât.
Șapte cuvinte care schimbau totul.
După moartea tatălui lui Andrei, Carpathia Residence fusese atât de îndatorată încât două bănci refuzaseră să prelungească liniile de credit. Andrei povestise familiei că salvase compania prin relațiile sale, dar realitatea era mult mai puțin spectaculoasă.
Investitorii acceptaseră să intre numai după ce eu garantasem restructurarea prin firma mea și după ce drepturile asupra proiectelor principale fuseseră mutate într-o societate separată, creată tocmai pentru a le proteja de deciziile riscante ale conducerii.
Andrei semnase documentele fără să le citească atent.
Pentru el, eu eram persoana care se ocupa de hârtii.
Pentru investitori, eram persoana fără a cărei aprobare activele importante nu puteau fi atinse.
— Ce ai făcut? a întrebat Corina.
— Nimic astăzi. Astăzi doar a intrat în vigoare ceea ce fiul dumneavoastră a semnat acum șase luni.
Avocatul s-a apropiat și mi-a vorbit suficient de încet încât ceilalți să nu audă fiecare detaliu.
— Confirmarea este definitivă. Consiliul a primit notificarea.
Corina s-a albit la față.
— Ce notificare?
Am privit-o.
— Cea privind transferurile neautorizate.
Telefonul ei a sunat chiar atunci.
Pe ecran apărea numele lui Andrei.
A răspuns imediat.
— Andrei?
Vocea lui era atât de puternică încât am auzit-o și eu.
— Unde e Ioana?
Corina s-a uitat spre mine.
— Aici.
— Dă-mi-o!
Mi-a întins telefonul, iar eu am activat difuzorul.
— Sunt aici.
— Ce naiba ai făcut?
Nu părea omul care plecase triumfător cu zece minute înainte. Respira precipitat, iar în fundal se auzeau claxoane.
— Mai exact?
— Conturile proiectului sunt blocate. Mihai spune că accesul meu financiar a fost suspendat și că este convocată o ședință extraordinară.
— Atunci Mihai ți-a explicat corect.
În biserică se făcuse o liniște atât de profundă încât auzeam ploaia lovind vitraliile.
— Deblochează-le.
— Nu pot.
— Ba poți!
— Nu, Andrei. Și acesta este lucrul pe care trebuia să-l înțelegi înainte să autorizezi transferurile către firma Biancăi.
Tăcerea lui a durat câteva secunde.
Apoi vocea i s-a schimbat.
— Despre ce vorbești?
— Despre cele șapte transferuri efectuate în ultimele șase luni.
Corina și-a dus mâna la gură.
— Ioana, putem discuta asta în familie, a spus ea.
— Compania are investitori, creditori și angajați. Nu este o problemă de familie.
Din telefon s-a auzit o voce de femeie.
Bianca.
— Andrei, închide.
Pentru prima dată în acea zi, am râs.
— Bună, Bianca.
S-a făcut liniște.
— Ioana, a spus Andrei, pot explica.
— Sunt sigură că poți.
— Transferurile erau temporare.
— Atunci documentele vor demonstra asta.
— Nu trebuia să verifici conturile mele!
— Nu erau conturile tale.
Acea propoziție l-a redus la tăcere.
Banii proveneau dintr-un fond destinat achiziției unui teren pentru noul proiect rezidențial din nordul Bucureștiului. Fiecare retragere trebuia justificată și aprobată conform acordului cu investitorii, iar Andrei ocolise procedura folosind facturi pentru servicii de consultanță pe care nimeni nu le putea demonstra.
Firma care emitea facturile fusese înființată de o fostă colegă a Biancăi.
Legătura era suficientă pentru declanșarea unei verificări, nu pentru o condamnare, iar eu avusesem grijă să nu fac acuzații pe care documentele încă nu le puteau susține.
— Întoarce-te, a spus Corina către telefon. Rezolvați asta înainte să se afle.
Am privit în jurul bisericii.
— Cred că partea cu „înainte să se afle” nu mai este disponibilă.
Andrei a închis.
Nu au trecut nici cincisprezece minute până când ușile bisericii s-au deschis din nou.
Andrei a intrat ud de ploaie, cu cravata desfăcută și costumul șifonat. Bianca nu era cu el.
A traversat culoarul fără să privească invitații.
— Unde este? am întrebat.
— Cine?
— Femeia pentru care ai plecat de la altar.
Privirea lui a fugit într-o parte.
— A plecat.
— Atât de repede?
— Nu contează.
Dar conta.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Ai ajuns până la aeroport?
Andrei nu a răspuns.
Atunci am înțeles.
— Bianca nu era la aeroport.
Fața lui mi-a confirmat înainte să deschidă gura.
— Mi-a spus că este acolo.
— Și tu ai plecat fără să verifici.
— Ioana, nu despre asta trebuie să discutăm acum.
— Ba exact despre asta.
Telefonul lui a vibrat. S-a uitat la ecran și l-a băgat imediat în buzunar, însă observasem numele.
Bianca.
— Răspunde, i-am spus.
— Nu.
— Ai abandonat nunta pentru ea. Măcar răspunde.
Andrei m-a privit câteva secunde, apoi a acceptat apelul.
— Ce vrei?
Nu auzeam ce spunea Bianca, dar expresia lui s-a schimbat.
— Cum adică ai plecat?
Pauză.
— Bianca, despre ce vorbești?
Altă pauză.
— Nu poți să-mi faci asta acum.
A închis.
— Unde este? am întrebat.
Andrei nu răspundea.
Avocatul meu s-a apropiat.
— Cred că ar trebui să vezi asta.
Mi-a arătat telefonul său. Cu câteva minute înainte, firma asociată Biancăi trimisese o solicitare prin care cerea închiderea contractului de consultanță și retragerea reprezentantului său din orice colaborare cu Carpathia Residence.
Bianca nu se întorsese pentru Andrei.
Îl sunase exact în momentul în care aflase că transferurile urmau să fie verificate.
Voia să afle cât de mult știa el.
Și, probabil, cât de mult știam eu.
— Te-a folosit, am spus.
— Nu știi nimic despre noi.
— Știu că femeia care pretindea că te așteaptă la aeroport tocmai și-a închis legătura contractuală cu firma ta.
Andrei s-a uitat spre avocat.
— Este adevărat?
— Documentul tocmai a fost transmis.
Pentru prima dată, aroganța lui a dispărut complet.
— Ioana, trebuie să mă ajuți.
Nu-mi venea să cred cât de repede se schimbase propoziția.
Cu mai puțin de o oră înainte îmi spusese că nu încetase niciodată să o iubească pe Bianca. Acum stătea în fața mea, în aceeași biserică, cerându-mi să repar consecințele alegerii lui.
— Te-am ajutat trei ani.
— Știu.
— Nu, Andrei. Tocmai asta este problema. Nu ai știut niciodată.
A încercat să-mi prindă mâna, dar m-am retras.
— Putem anula tot ce s-a întâmplat astăzi, a spus el. Le spunem oamenilor că a fost o neînțelegere și continuăm ceremonia.
Câteva persoane au scos exclamații de uimire.
Eu l-am privit fără să ridic vocea.
— Tocmai ai plecat de la altar pentru altă femeie, iar acum îmi propui să continuăm nunta pentru că ți-ai pierdut accesul la conturile companiei?
— Nu asta am vrut să spun.
— Exact asta ai spus.
Corina s-a apropiat.
— Ioana, gândește-te bine. O căsnicie nu se aruncă pentru o greșeală.
Mi-am scos inelul de logodnă.
— Din fericire, nu există încă nicio căsnicie de aruncat.
L-am așezat în palma lui Andrei.
— Ioana…
— Ai avut dreptul să alegi. Și ai ales.
Avocatul i-a întins apoi un plic.
— Aceasta este notificarea oficială privind suspendarea temporară a atribuțiilor dumneavoastră executive până la finalizarea verificării interne.
Andrei nu l-a luat.
— Ea nu mă poate da afară din compania tatălui meu.
— Ioana nu v-a dat afară, a răspuns avocatul. Consiliul aplică acordul pe care l-ați semnat.
— Eu dețin compania!
— Dețineți acțiuni. Controlul operațional asupra proiectelor finanțate este reglementat separat.
Andrei s-a uitat la mine ca și cum mă vedea pentru prima dată.
Acesta era secretul pe care nu se obosise niciodată să-l înțeleagă.
Eu nu îi luasem compania.
Îl împiedicasem să o piardă.
Iar contractele pe care le semnase pentru a o salva prevedeau că, dacă existau transferuri suspecte către entități afiliate unei persoane apropiate conducerii, autoritatea executivă putea fi suspendată imediat până la clarificarea situației.
Exact ceea ce se întâmpla acum.
Am coborât treptele altarului și am luat-o pe Cristina de braț.
— Unde mergi? a întrebat Andrei.
M-am oprit.
În spatele lui se aflau florile pe care le alesesem împreună, lumânările aprinse și aproape două sute de oameni veniți să ne vadă promițându-ne o viață unul altuia.
Nu mai simțeam furie.
Doar o claritate pe care nu o avusesem niciodată lângă el.
— Acasă.
— Și compania?
Am privit către avocat.
— Mâine dimineață voi fi la ședința consiliului. În seara asta, verificarea merge înainte fără mine.
Andrei a făcut încă un pas.
— Și noi?
Mi-am amintit vocea lui când Bianca îl întrebase dacă tot pe ea o alege.
Nu ezitase.
Nici eu nu mai aveam de ce să o fac.
— Noi s-a terminat în clipa în care ai spus „da”.
Am ieșit din biserică împreună cu sora mea. Ploaia se oprise, iar pe treptele ude se reflecta lumina palidă a după-amiezii.
În spatele meu, Andrei continua să vorbească cu avocatul, încercând să afle ce putea opri, ce putea recupera și cine mai avea acces la documente.
Nu m-am întors.
Cristina mi-a strâns brațul.
— Știai că va face asta?
— Nu.
— Atunci de ce ai spus „momentul perfect”?
Am privit pentru ultima dată voalul alb rămas în mâinile ei.
— Pentru că șase luni m-am întrebat dacă documentele îmi arată cine este cu adevărat sau dacă încă mai există omul de care m-am îndrăgostit.
— Și acum?
Am coborât ultima treaptă.
— Acum nu mai trebuie să mă întreb.
Telefonul meu a vibrat.
Era mesajul avocatului.
Consiliul confirmase suspendarea lui Andrei, iar toate documentele privind transferurile urmau să fie analizate independent. Nimeni nu putea șterge plățile, modifica evidențele sau muta fondurile până la încheierea verificării.
Am închis ecranul și am pus telefonul în geantă.
În ziua în care trebuia să-mi încep căsnicia, nu plecam cu un soț, cu o petrecere sau cu fotografiile pe care le planificasem luni întregi.
Plecam însă cu ceva mult mai important.
Adevărul.
Andrei alesese femeia pe care credea că o iubește.
Eu alesesem să nu mai salvez un bărbat care mă trădase, mă subestimase și presupusese că voi rămâne lângă el indiferent ce făcea.
Iar când portiera mașinii s-a închis în urma mea, am înțeles în sfârșit de ce zâmbisem atunci când îl văzusem dispărând pe aleea bisericii.
Nu pentru că știam că Andrei avea să piardă ceva.
Ci pentru că, exact în momentul în care el mă abandonase, îmi oferise singur ultimul lucru de care aveam nevoie pentru a pleca fără nicio îndoială.
