Apoi bărbatul din ușă s-a uitat drept la ea și în sfârșit a vorbit.
PARTEA 2: Nu cu voce tare – Dacă mai rostești un singur cuvânt către fiica mea, chem poliția.
Fiica mea.
Două cuvinte.
Simona a clipit repede, ca și cum cineva îi aprinsese lumina în ochi. – Poftim? – Ai auzit bine, a zis el. Ieși. – Nu știu cine sunteți, dar… – Victor Dobre, a spus el.
Numele a căzut greu.
Îl știam și nu-l știam. Îl văzusem scris o singură dată, cu pix albastru, pe spatele pozei din cutia mamei: V.D., 1991, Someșeni.
Mama nu voia să-mi spună ce înseamnă Dobre. Spunea că unele lucruri nu se mai dezgroapă.
Victor a făcut un pas în salon și a apăsat butonul roșu de lângă patul meu. Fără să mă întrebe. Fără să se agite.
Simona s-a tras înapoi, dar nu suficient. – Mihai știe că sunteți aici? a întrebat ea, încercând să-și pună iar vocea aia de femeie sigură pe ea.
Victor s-a uitat la ea de parcă nu merita o propoziție întreagă. – Mihai o să știe foarte curând.
Ușa s-a deschis și a intrat asistenta de tură, Dana, o femeie mică, cu părul prins prea strâns și cu o oboseală veche pe față. – Doamnă Matei?
A văzut monitorul. A văzut-o pe Simona. A văzut mâna mea pe burtă. – Afară, a zis Dana către Simona. Acum. – Eu doar… – Afară.
Simona a trecut pe lângă Victor cu telefonul strâns în palmă. Pentru o clipă m-am gândit că o să spună ceva urât, ceva de final, ca în filmele proaste de la două noaptea.
N-a spus.
A fugit.
Când ușa s-a închis, durerea m-a tăiat iar. De data asta mai jos. Am simțit cearșaful ud sub coapsă.
Dana s-a aplecat peste mine. – Elena, mă auzi? Uită-te la mine.
Mă uitam la Victor. – Ești… chiar ești el?
Bărbatul a vrut să se apropie. A făcut un pas, apoi s-a oprit, ca și cum îi era frică să nu mă sperie. – Sunt Victor. Și te-am căutat toată viața mea adultă.
Aș fi râs dacă nu m-ar fi durut.
Toată viața lui adultă.
Eu îmi petrecusem toată viața crezând că el n-a avut nici măcar una.
Înainte să apuc să întreb
Au intrat doi medici și încă o asistentă.
Nu mai era timp pentru morți întorși din poze și povești rupte în bucăți.
Doctorița Pop, cea care mă urmărea de când mă internaseră, s-a uitat la monitor și a cerut analize urgente. Avea o pată de cafea pe buzunarul halatului. O văzusem și dimineață. Nu știu de ce mi-a rămas asta în cap. – Tensiune 180 cu 115, a spus Dana. – Contracții? – Durere bruscă, posibil sângerare.
Cineva mi-a ridicat pătura. Cineva mi-a luat tensiunea iar. Cineva m-a întrebat când a mișcat copilul ultima dată. – Acum… nu știu. Acum o oră? Am zis prost, pentru că nu știam.
Mi s-a făcut rușine. De parcă trebuia să țin evidența loviturilor între o amantă și un tată mort.
Doctorița Pop s-a apropiat de fața mea. – Elena, ascultă-mă. Trebuie să facem cezariană de urgență. Acum. Copilul e în stres și tensiunea ta e prea mare.
Am căutat telefonul cu privirea.
Mihai.
Era reflexul ăla idiot. Omul plecase, dar creierul meu tot se ducea spre el când era ceva rău.
Victor a văzut. – Pe cine sun?
Am înghițit și m-a durut gâtul. – Pe nimeni. – Elena. – Pe nimeni.
Doctorița a dat să plece, apoi s-a întors spre Victor. – Dumneavoastră sunteți rudă?
El a deschis gura.
Eu am răspuns înaintea lui. – E tatăl meu.
Am spus-o ca pe o minciună necesară. Ca pe un formular completat în grabă.
Victor a pus mâna pe spătarul scaunului de lângă pat. Degetele lui au alunecat pe plastic. Nu s-a așezat. – Rămân aici, a zis. – Nu aveți voie în sala de operație, i-a spus doctorița. – Atunci rămân unde mi se permite.
M-au mutat pe targă.
Pe hol, luminile treceau pe deasupra mea una după alta. Cineva alerga cu papuci de cauciuc. Dana îmi ținea perfuzia ridicată și înjura încet un cablu care se prinsese de roata tărgii.
Victor mergea lângă mine până când o asistentă i-a pus palma în piept. – Până aici.
El s-a aplecat spre mine. – Elena, uită-te la mine o secundă.
Am făcut-o. – Nu plec.
Patetic, dar m-am agățat de propoziția aia ca de marginea unei mese. – Toți zic asta, am murmurat.
Fața lui s-a strâns. – Eu nu sunt toți.
Ușile s-au închis între noi.
Când m-am trezit
Nu m-am trezit frumos.
M-am trezit cu limba uscată, cu un gust metalic în gură și cu abdomenul parcă prins în capse. Nu puteam mișca picioarele cum trebuie. Undeva, un aparat făcea bip. Altul pufăia.
Primul meu gând a fost copilul.
Am încercat să vorbesc și a ieșit un sunet spart. – Bebe.
Dana era acolo. Sau poate altă asistentă, nu știu. O vedeam dublu. – Fetiță, a zis ea. E mică, dar respiră. E la neonatologie. 1,950 grame. S-a grăbit să apară.
Fetiță.
Am închis ochii.
N-am plâns. Cred că nici n-aveam apă pentru asta. Doar mi s-a strâmbat gura și m-am enervat pe mine că fac o față urâtă când primul lucru despre copilul meu era că trăiește. – Tatăl meu? am întrebat.
Cuvintele au ieșit ciudat.
Dana a arătat spre colțul salonului.
Victor stătea pe scaun, cu sacoul pe genunchi. Cămașa îi era șifonată la coate. Avea o cafea neatinsă pe pervaz și o pungă de covrigi de la automat, desfăcută, dar plină.
M-a privit de parcă îi era frică să clipească. – Ai dormit șase ore, a spus el. Operația a fost grea, dar ești stabilă. – Ai văzut-o?
A dat din cap. – Prin geam. Are nasul tău. – Nici tu nu știi nasul meu. – Ba da, a zis el. Îl știu de când aveai trei zile, dintr-o fotografie.
Am întors capul spre el, foarte încet. – Ce fotografie?
A băgat mâna în buzunarul sacoului și a scos un plic alb, tocit pe margini. Nu l-a deschis imediat. – Nu acum, dacă nu poți.
M-a apucat o furie mică, fierbinte, nepotrivită cu tuburile din mâna mea. – Nu-mi spune și tu ce pot.
Victor a stat nemișcat două secunde. Apoi a desfăcut plicul.
Înăuntru era o poză Polaroid.
O femeie tânără, mama, stătea într-un pat de spital, cu părul lipit de frunte. În brațe avea un bebeluș înfășat într-o pătură albă cu dungi roz. Pe spate era scris: Elena, 3 zile. 14 aprilie 1992.
Scrisul era al mamei.
L-am recunoscut imediat. Așa scria ea listele de piață: aplecat, strâns, fără răbdare. – De unde o ai?
Victor și-a apăsat degetul mare pe colțul pozei, dar nu peste fața mea. – Mi-a trimis-o după ce a plecat. A venit într-un plic fără adresă de întoarcere. Și o hârtie. – Ce hârtie?
El a scos-o.
Era împăturită în patru. Galbenă. Subțire de tot.
Mi-a pus-o pe cearșaf.
Am citit încet, pentru că literele fugeau puțin.
Victor,
Nu ne căuta. Copilul nu e al tău. Am făcut o greșeală și nu vreau să mai plătesc pentru ea. Dacă vii după noi, tata va spune tot ce știe despre tine. Lasă-ne în pace.
Rodica
Sub semnătură era o pată mică, maro.
Cafea. Sânge. Nu știu. – Mama nu vorbea așa, am zis.
Victor a închis ochii scurt. – Știu.
Actele pe care le-a pus pe pat
A doua zi dimineață, după ce m-au lăsat să văd fetița doar trei minute, prin geamul incubatorului, Victor a venit cu un dosar albastru.
Eu eram încă umflată. Arătam ca o femeie care pierduse o bătaie cu propriul corp. Mi-am văzut reflexia în ecranul negru al televizorului și am decis că nu mă mai uit acolo. – Nu trebuie să citești tot, a zis el. – Iar începi.
A zâmbit. Prima dată.
Foarte puțin.
A pus dosarul pe marginea patului.
În el erau copii după acte, bilete, rapoarte de la detectivi particulari. Chitanțe vechi. Un anunț din ziarul Făclia, din 1994, încercuit cu roșu: Caut informații despre Rodica Matei, 24 ani, posibil însoțită de copil mic. Recompensă.
Mai erau fotografii cu blocuri din Turda, cu o casă din Dej, cu o scară de pe strada Horea. Pe o foaie era scris numele mamei mele de fată, apoi alte nume sub care fusese căutată. – Ai căutat-o pe mama? – Pe voi două. – Treizeci de ani? – Cu pauze, a spus el. Nu vreau să par mai bun decât am fost. Au fost ani în care am căutat puțin. Au fost ani în care m-am îmbătat prea mult. Au fost ani în care am crezut că poate chiar nu vrei să fiu găsit.
Mi-a plăcut că n-a spus asta frumos.
Mi-a plăcut și m-a enervat. – Mama mi-a spus că ai murit într-un accident, am zis. Lângă Alba Iulia. Aveam șaisprezece ani când am întrebat. A scos poza aia și a plâns vreo zece minute, apoi mi-a zis să nu mai întreb niciodată.
Victor s-a uitat la podea. – Tatăl tău vitreg? – N-am avut. Doar mama. Și bunicul, până a murit. Un om rău.
La cuvântul bunicul, fața lui Victor s-a schimbat. – Petre Matei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul, deși burta era deja tăiată și cusută. – Îl știai? – Da.
A scos din dosar o foaie ștampilată, veche, cu antetul unei secții de poliție. Mi-a arătat o declarație.
Numele bunicului era acolo.
Subsemnatul Petre Matei declar că Victor Dobre a amenințat-o pe fiica mea, Rodica Matei, și a încercat să o oblige să păstreze o sarcină nedorită. Solicit protecție pentru fiica mea.
Data era cu două luni înainte să mă nasc. – N-am făcut asta, a zis Victor.
L-am crezut prea repede.
Nu fiindcă era tatăl meu. Asta încă nu-mi intra în cap.
L-am crezut fiindcă îl văzusem pe bunicul meu rupând farfurii pentru că ciorba nu era destul de caldă. Îl văzusem aruncând caietul meu de matematică pe geam fiindcă luasem opt și nu zece. Îl văzusem pe mama cum se făcea mică lângă el, o femeie adultă, cu mâinile roșii de la detergent. – De ce ar fi făcut asta?
Victor a scos o altă hârtie.
Nu voia să mi-o dea.
Am întins mâna.
Era o chitanță notarială. O sumă mare pentru anii ăia. Plătită lui Petre Matei de către Dobre Constantin, tatăl lui Victor.
Motivul trecut era vag: stingere pretenții personale. – Tatăl meu a plătit ca mama ta să dispară, a zis Victor. Tatăl tău a luat banii. Rodica nu știu ce a știut. Nu știu cât i-au spus. Nu știu cât a ales ea și cât a fost împinsă.
Am ținut hârtia între degete.
Bunicul vânduse tot.
Pe mama.
Pe mine.
Pe adevăr.
Mi-a venit să vomit și n-aveam ce. – Și acum cum m-ai găsit?
Victor a atins dosarul cu două degete. – Asta e partea urâtă.
Am râs scurt. M-a durut cusătura. – Asta era partea frumoasă?
El a scos ultima foaie.
Era un extras de carte funciară pentru casa noastră din Mănăștur.
Casa mea și a lui Mihai.
Sub extras era o copie după o cerere de credit pentru firma lui Mihai și a Simonei. Semnătura mea era acolo.
Doar că eu nu semnasem niciodată.
Mihai a venit prea târziu – Firma lor a încercat să obțină finanțare de la banca unde am eu pachet majoritar, a spus Victor. Actele au fost verificate. Semnătura ta nu se potrivea. Numele tău mi-a sărit în ochi pentru că investigatorul meu îl avea într-o listă veche: Elena Matei, născută în aprilie 1992, mamă Rodica.
M-am uitat la semnătura falsă.
Mihai îmi imitase E-ul. Prost. Îl făcea prea rotund. Eu îl făceam ascuțit, de când o învățătoare mi-a spus că scriu ca o găină speriată. – Voia să pună casa garanție? – Da. – Cu Simona? – Da.
Am început să râd.
Nu tare. Nu vesel. O prostie de râs, cu aer puțin și durere în burtă. Dana a băgat capul pe ușă, s-a uitat la mine, apoi la Victor. – Să nu o faceți să râdă, că îi sar firele. – Încerc, a zis el. – Nu pare.
A plecat.
Telefonul meu a început să sune pe noptieră.
Mihai.
Numele lui era acolo, întreg, ca și cum nimic nu se întâmplase. Ca și cum ar fi fost la Mega Image și m-ar fi sunat să mă întrebe dacă mai avem ulei.
Nu am răspuns.
A sunat iar.
Victor nu s-a atins de telefon. – Ce vrei să fac?
Întrebarea m-a lovit mai tare decât semnătura falsă.
Ce vrei tu.
Nu ce e mai bine. Nu ce ar trebui. Nu ce zice lumea.
Telefonul a tăcut, apoi a venit un mesaj.
Elena, trebuie să vorbim. Simona a zis că a fost o neînțelegere. Nu face prostii.
După un minut:
Te rog răspunde. Am aflat de copil. Vin la spital.
Am citit de două ori.
Am aflat de copil.
Ca și cum copilul era o știre locală. – Vine, am zis.
Victor și-a luat sacoul de pe scaun. – Atunci îl așteptăm.
Mihai a ajuns după patruzeci de minute. Neras, cu hanoracul gri pe care îl purta în casă, deși era iunie și afară era cald. Avea fața aia de om prins cu mâna în borcan și supărat că borcanul exista.
S-a oprit în ușă când l-a văzut pe Victor. – Cine e?
Am vrut să spun: tatăl meu.
Dar mi s-a părut că îi dau prea mult. – Cineva care n-a fugit când mi-a fost rău.
Mihai a înghițit. – Elena, eu… am greșit. Simona a exagerat. Nu știam că a venit aici. – Dar știai că exist.
S-a uitat la mine, apoi la perfuzie, apoi la dosarul de pe pat. – Putem vorbi între noi? – Vorbim. – Singuri. – Nu.
A făcut un pas înăuntru.
Victor nici măcar nu s-a mișcat mult. Doar s-a ridicat.
Mihai s-a oprit. – Nu aveți dreptul să… – Ba am, a spus Victor. Mai ales după ce am primit cererea voastră de credit cu semnătura falsificată a fiicei mele.
Mihai s-a albit urât. Nu ca în cărți. Ca laptele lăsat în chiuvetă. – Fiicei? – Asta ai auzit? – Elena, eu pot explica. – Începe cu semnătura.
Și-a trecut mâna prin păr. Avea un fir alb la tâmplă. Nu-l observasem până atunci și m-a deranjat că îl observ, că o parte din mine încă inventaria omul ăsta ca pe ceva al meu. – Era temporar. Aveam nevoie de lichiditate. Simona s-a ocupat de acte, eu doar… – Deci acum e vina ei. – Nu asta zic. – Ba fix asta zici.
Mihai s-a apropiat de pat și a coborât vocea. – Elena, avem un copil. Nu putem să ne distrugem familia pentru o greșeală.
Am simțit ceva rece și limpede în mine.
Nu liniște. Altceva. Ca atunci când se oprește apa caldă la duș și nu mai ai cum să te minți că e doar călduță. – N-avem familie, Mihai. Avem o fetiță la neonatologie și un dosar penal care probabil o să-ți poarte numele.
A rămas cu gura întredeschisă.
Victor a pus o carte de vizită pe noptieră. – Avocatul meu te va contacta. Până atunci, nu te apropii de ea și nu încerci să vezi copilul fără acordul ei scris.
Mihai s-a uitat la mine, așteptând să sar în apărarea lui.
Încă aștepta.
Asta m-a ajutat. – Pleacă, i-am spus. – Elena… – Ai auzit-o, a zis Victor.
Mihai a plecat încet, de parcă îi luase cineva podeaua de sub picioare și îi dăduse alta, mai proastă.
Ce nu mi-a mai luat nimeni
În a patra zi după cezariană, m-au dus în scaun cu rotile la neonatologie.
Fetița mea era în incubator, cu o căciuliță prea mare și un tub mic lângă nas. Piele roșie. Degete subțiri. O mână ridicată lângă obraz, ca o bătrână care nu vrea să fie deranjată. – Ați ales numele? a întrebat asistenta.
M-am uitat la brățara ei.
Fetiță Matei.
Nu Dobre. Nu Ionescu, numele lui Mihai.
Matei.
Al meu.
Victor stătea lângă mine, puțin în spate. Nu încerca să ocupe loc. Nu-mi spunea să aleg un nume din familia lui. Nu făcea poze fără să întrebe. – Ana, am spus.
Mama se numea Rodica, dar al doilea ei nume era Ana. Nu-l folosea nimeni, în afară de bunica mea, când era supărată pe ea.
Victor și-a dus mâna la gură. Doar atât. – Ana Elena Matei, am zis.
Asistenta a notat.
Mai târziu, în salon, Victor mi-a adus o pungă cu lucruri pe care nici nu știam că le vreau: șosete groase, apă plată, un pieptene, încărcător lung de telefon, biscuiți populari. A zis că a întrebat-o pe Dana ce aduc oamenii normali. – Și tu ce aduci de obicei? – Avocați, a zis el.
A fost prima dată când am râs fără să doară chiar peste tot.
În aceeași seară, mi-a pus pe pat încă un plic. – Ultimul, a spus. Și după asta nu-ți mai dau hârtie până nu ceri tu.
În plic era o scrisoare. Nu veche. Scrisă de mână, dar recent. Cerneala nu era decolorată. – Am scris-o acum douăzeci și unu de ani, a zis el. Când detectivul mi-a spus că probabil ați plecat din țară și că e posibil să nu vă găsesc niciodată.
Am desfăcut hârtia.
Elena,
Dacă citești asta, înseamnă că te-am găsit prea târziu sau că cineva mai bun decât mine ți-a dat scrisoarea. Nu știu ce ți s-a spus despre mine. Poate că ai motive să mă urăști. Poate că nici nu vrei să știi numele meu întreg.
Te-ai născut pe 11 aprilie 1992. Am aflat abia după aceea. Am avut trei zile în care am crezut că sunt tată și apoi treizeci de ani în care am încercat să aflu dacă e adevărat. Dacă ești fiica mea, îmi pare rău că n-am fost acolo când ai mers prima dată, când ai căzut, când ai avut febră, când ai avut nevoie de bani pentru excursii, când ai plâns pentru cineva care nu merita.
M-am oprit acolo.
Nu puteam.
Victor nu s-a uitat la mine. Se uita pe geam, la parcarea spitalului, unde o Dacie veche încerca să iasă cu spatele și nu nimerea unghiul.
Am citit mai departe.
Dacă nu vrei nimic de la mine, accept. Dacă vrei doar răspunsuri, ți le dau. Dacă vrei să mă întrebi de ce n-am spart fiecare ușă până te-am găsit, întrebarea asta mă ține treaz oricum.
Nu-ți cer să mă numești tată. Nu-ți cer să-mi ierți absența. Vreau doar să știi că ai fost căutată. Nu uitată.
Victor Dobre
Am pus scrisoarea pe piept.
Acolo, peste cămașa de spital pătată cu lapte pe care nici măcar nu-l puteam da încă copilului meu. – Nu știu ce să fac cu tine, am zis.
Victor a dat din cap. – Nici eu nu știu ce să fac cu mine lângă tine. Dar pot să stau pe scaunul ăsta până afli.
M-am uitat la el.
La ochii mei pe fața lui.
La dosarul albastru. La telefonul meu închis. La florile ieftine pe care le adusese o colegă de la contabilitate și care deja se lăsaseră într-o parte. – Mâine mergem la Ana, am spus. – Da. – Și nu intri înaintea mea. – Nu. – Și dacă plâng, nu faci mare lucru din asta. – Bine. – Și dacă vine Mihai…
Victor s-a ridicat și a tras scaunul lângă pat, dar nu prea aproape. – Atunci îi spun din nou să plece.
Am întins mâna spre paharul cu apă și l-am răsturnat peste noptieră.
Amândoi ne-am uitat cum apa se scurge pe lângă cartea lui de vizită, pe jos, spre papucii mei albaștri de spital.
Victor a luat șervețelele.
Eu am râs prima.
El după mine.
În incubator, la două etaje mai jos, Ana probabil dormea fără să știe că lumea din jurul ei se stricase și se reparase prost, pe bucăți, cu bandă adezivă și semnături.
A doua zi, când m-au dus la ea, Victor a mers în spatele scaunului meu cu mâinile pe mânere.
Nu m-a împins până nu i-am spus eu.
Dacă povestea asta te-a prins, dă-o mai departe cuiva care știe cât de greu e să nu mai rogi pe nimeni să rămână.
Sperăm că ți-a plăcut povestea noastră, iar dacă vrei să citești alte situații dificile de familie, îți recomandăm și „Soacra mea a venit înainte de răsărit pentru banii mamei” sau „Am Sunat La Numărul Pe Care Ei Nu-L Știau”, și nu uita de „Mama a cerut o poză fără mine”.
