Nu avea dreptate în niciuna dintre privințe.
PARTEA 2: Ușa de la living era deja deschisă
Primii invitați intraseră între timp.
Unchiul Sorin își scutura umbrela pe gresie, deși afară nu plouase de aproape o oră. Mătușa Rodica adusese o prăjitură cu foi, acoperită cu folie alimentară, și întreba unde să o pună.
Mariana și-a schimbat imediat fața.
Asta făcea ea cel mai bine.
Cu mine țipa. Cu rudele zâmbea. – Hai, poftiți, poftiți, a spus ea, de parcă încă era gazda casei mele. Cristina are doar un moment mai prost.
Am trecut pe lângă ea și am intrat în living.
Aveam televizorul mare prins pe perete, cumpărat de mine în rate, într-o perioadă în care Andrei spunea că „nu are rost să investim în prostii”, dar se întorsese acasă cu o consolă de jocuri de 3.000 de lei.
Am deschis telefonul.
E-mailul era de la avocatul meu, domnul Pavel Munteanu. Îl primisem la 9:14 dimineața, în timp ce frecam tava de fontă cu sare grunjoasă și încercam să nu mă enervez pentru că Andrei dormea încă.
Subiectul era simplu:
Confirmare documente și notificări pregătite
L-am conectat la televizor.
Andrei a făcut doi pași spre mine. – Cristina, nu.
Nu a spus „stai”. Nu a spus „hai să vorbim”.
A spus doar „nu”.
Prea târziu.
Pe ecran a apărut primul rând al e-mailului.
Doamnă Popa,
Vă confirm că extrasul de carte funciară pentru imobilul din Strada Frasinului nr. 18 arată proprietar unic: Cristina Popa, născută Ionescu. Imobil dobândit înainte de căsătorie, prin contract de vânzare-cumpărare nr. 2317/2019. Domnul Andrei Popa nu figurează cu drept de proprietate asupra acestui imobil.
Rodica s-a oprit cu prăjitura în brațe.
Sorin a tușit.
Mariana a clipit de două ori, repede. – Asta nu înseamnă nimic, a spus ea. Într-o căsnicie totul e la comun.
Am derulat puțin.
Vă confirm, de asemenea, că societatea C.I. Property Management SRL are asociat unic și administrator unic pe Cristina Popa. Domnul Andrei Popa apare doar ca salariat, conform contractului individual de muncă nr. 11/2021, funcția: coordonator relații clienți. Nu există părți sociale deținute de acesta.
Am lăsat telefonul jos, dar ecranul rămăsese aprins.
Andrei nu se uita la mine.
Se uita la podea.
Nu era prima dată când dispărea ceva
Carnea fusese doar bucata vizibilă.
Înainte de asta fuseseră multe lucruri mai mici. O sticlă de vin scumpă luată „pentru că Bianca avea o cină”. Un plic cu bani din sertarul de la intrare, despre care Mariana spusese că sigur l-am mutat eu și am uitat.
Două lenjerii de pat noi, încă în ambalaj, dispărute după ce Mariana venise să „mă ajute” să organizez dulapul de pe hol.
Și mereu aceeași poveste.
Eu exageram.
Eu eram rece.
Eu nu înțelegeam familia.
Andrei stătea undeva între noi, ca o mobilă cu respirație. – Nu trebuie să faci scandal din orice, îmi spunea după ce plecau ele.
„Ele” însemna mama lui și Bianca.
Bianca avea treizeci și doi de ani și încă se purta ca și cum lumea era o recepție la care ea ajunsese fără portofel. Avea unghii lungi, telefon nou la fiecare an și datorii despre care nu se vorbea la masă.
Mariana îi spunea „fata mea sensibilă”.
Mie îmi spunea Cristina. Când era nervoasă, „domnișoara”.
Nu m-a durut din prima.
La început chiar am încercat.
Am cumpărat cadouri. Am gătit. Am acceptat glume despre uterul meu, despre programul meu, despre faptul că „o femeie care stă prea mult la birou uită să fie femeie”.
Da.
Asta spusese Mariana la Paștele trecut, în timp ce mânca drob făcut de mine.
Și Andrei râsese scurt, ca și cum era doar o glumă proastă, nu un cuțit de bucătărie împins încet.
Hârtiile au tăiat pofta de mâncare
Mariana și-a revenit prima. – Andrei, spune ceva.
El a ridicat capul.
Pentru o clipă am crezut că va spune adevărul. Măcar o bucată. – Cristina, ai ales cel mai urât moment posibil.
Am râs.
Nu tare. Nici frumos. – Nu eu am ales momentul, Andrei. Mama ta a ales să fure mâncarea. Sora ta a ales să o încarce în mașină. Tu ai ales să-mi spui să-mi cer scuze.
Bianca stătea lângă ușa spre hol, cu cheile încă în mână. – Nu am furat nimic. Mama a zis că pot să iau. – Din casa mea, am spus. Din banii mei. Din munca mea. – Iar începi cu banii tăi, a zis Mariana.
Am derulat mai jos.
Mai era un atașament.
Nu plănuisem să-l deschid atunci. Serios. Îmi spusesem dimineață că o să trec de masa asta, că o să zâmbesc, că o să servesc coastele, că a doua zi o să stau cu Andrei la masă și o să-i pun hârtiile în față.
Dar uneori oamenii îți iau și ultima tavă.
Am apăsat pe fișier.
Pe ecran a apărut tabelul cu cheltuieli.
Card firmă – tranzacții nejustificate – Andrei Popa
Luna mai: 4.800 lei, restaurant Herăstrău.
Iunie: 2.300 lei, magazin bijuterii.
Iulie: 7.900 lei, avans vacanță Grecia.
August: 1.640 lei, salon înfrumusețare, beneficiar Bianca Popa.
Septembrie: 12.000 lei, transfer către Mariana Popa, mențiune „împrumut”.
Total: 46.870 lei.
M-am uitat la Andrei.
În living se auzea doar frigiderul din bucătărie, motorul lui bătrân pornind și oprindu-se prost. Îl tot amânasem. Ca pe multe. – Ai spus că firma merge greu, am zis. Ai spus că trebuie să mai acopăr eu două luni ratele tale la mașină.
El și-a trecut limba peste buze. – Pot să explic. – Atunci explică.
A deschis gura.
A închis-o.
Mariana s-a băgat imediat. – Sunt bani de familie. Dacă el a ajutat-o pe sora lui, asta nu e crimă. – Din firmă, Mariana. – Tot firma lui e.
Am arătat spre ecran. – Citește.
Ea nu a citit.
Promovarea era altceva
În acel moment, vărul lui Andrei, Cătălin, a intrat pe ușă cu o sticlă de whisky într-o pungă lucioasă. – La mulți ani șefului mare! a strigat el.
Apoi a văzut fețele.
A coborât punga. – Am nimerit prost?
Nimeni nu i-a răspuns.
Am derulat la ultimul atașament din e-mail. Acela mă făcuse să stau dimineață cu mâna pe marginea chiuvetei, cu apă rece curgând peste o lingură pe care nici măcar nu o spălam.
Era o copie după un mesaj trimis de Andrei către avocatul meu, cu două zile înainte.
Nu știam că îl trimisese.
Avocatul mi-l redirecționase cu o singură propoziție: „Nu semnați nimic fără să discutăm.”
Am deschis documentul.
Bună ziua, domnule Munteanu,
Vă rog să pregătiți actele prin care soția mea, Cristina Popa, îmi transferă 50% din părțile sociale ale C.I. Property Management SRL, precum și drept de coadministrare asupra conturilor. Vom semna sâmbătă, la întâlnirea de familie, după anunțul promovării mele. Cristina este de acord, doar că se emoționează când vine vorba de acte.
Tot atunci vom discuta și despre trecerea casei pe numele amândurora, deoarece este locuința familiei.
Mulțumesc, Andrei Popa
Am simțit în gură gust de metal.
Ciudat ce ține mintea minte.
Nu momentul cel mare. Nu oamenii care se holbau.
Gustul acela. Și o pată mică de sos uscat pe mâneca mea dreaptă. – Asta era promovarea? am întrebat.
Andrei s-a uitat spre mine abia atunci.
Avea fața unui om prins cu mâna în geanta altuia, dar încă sperând că poate spune că verifică fermoarul. – Voiam să fie o surpriză. – Pentru mine? – Pentru noi.
Am dat din cap. – Nu.
Mariana a făcut un pas înainte. – Andrei a muncit pentru firma aia. A mers la întâlniri, a vorbit cu oameni, a stat lângă tine. – A primit salariu pentru asta. – E soțul tău. – Și eu sunt soția lui. Asta nu l-a oprit să mintă.
Bianca a scos un sunet enervat. – Doamne, pentru niște coaste faci circ național.
M-am întors spre ea. – Coastele sunt în portbagajul tău. Dacă ți se pare că e doar despre ele, du-te și servește-ți prietenii.
Fața i s-a stricat. – Nu mai vorbi cu mine așa. – Ieși din casa mea cu tot cu tăvi.
N-a mișcat.
Asta a fost partea care m-a enervat cel mai tare. Nu furtul. Nu tupeul. Faptul că și în momentul ăla, după ce totul era pe ecran, ea încă nu credea că trebuie să plece.
Am trimis mesajul înainte să mă răzgândesc
Avocatul îmi pregătise două notificări.
Una pentru firmă.
Una pentru casă.
Stătuseră toată ziua în telefonul meu, ca două pietre.
Am deschis prima notificare și am apăsat „trimite”.
Andrei a auzit sunetul de e-mail primit pe telefonul lui. Și-a băgat mâna în buzunar. A citit.
Fața i s-a dus albă pe la margini. – Cristina. – Citește cu voce tare, am spus. – Nu.
Am luat telefonul meu și am citit eu.
Domnule Andrei Popa,
Prin prezenta vi se comunică încetarea accesului la conturile, cardurile și platformele interne ale C.I. Property Management SRL, începând cu data de astăzi, ora 17:42, ca urmare a folosirii neautorizate a fondurilor societății în scop personal.
Cardul emis pe numele dumneavoastră a fost blocat. Laptopul, cheile biroului și telefonul de serviciu vor fi predate până luni, ora 10:00.
Orice încercare de retragere, transfer sau contactare a clienților în numele societății va fi tratată conform legii.
Am ridicat privirea. – Asta e promovarea ta.
Cătălin s-a uitat la sticla de whisky, apoi a pus-o încet pe măsuța de cafea.
Sorin s-a scărpinat după ureche.
Rodica încă ținea prăjitura. Folia se lipise de cremă într-un colț.
Mariana a arătat cu degetul spre mine. – N-ai voie să-l umilești așa în fața familiei. – El m-a mințit în fața familiei timp de trei ani. – Pentru că tu l-ai făcut să se simtă mic!
Acolo, aproape că mi s-a făcut milă.
Nu de ea.
De mine. De femeia care stătuse nopți întregi să repare facturi, să calmeze chiriași, să negocieze contracte cu administratori care mă priveau peste umăr după „bărbatul din firmă”. De femeia care îl lăsase pe Andrei să vorbească primul la întâlniri pentru că el se simțea mai bine așa.
Mai bine.
Doamne, ce cuvânt prost.
Am deschis a doua notificare. – Și asta.
Am apăsat „trimite”.
Telefonul lui Andrei a sunat iar.
Nu a citit de data asta. – Ce ai făcut? – Ți-am trimis notificarea de părăsire a locuinței.
Mariana a scos un râs ascuțit. – Pe fiul meu îl dai afară din casa lui? – Din casa mea. – Nu poți. – Pot. Nu azi-noapte. Nu peste cinci minute. Legal are termen. Dar de dormit, în seara asta, nu mai doarme aici.
Andrei a făcut un pas spre mine. – Cristina, oprește-te. Hai în dormitor. Vorbim. – Nu mai intri în dormitorul meu.
Asta l-a lovit mai tare decât e-mailul.
L-am văzut.
Apoi a sunat interfonul
Nimeni nu s-a mișcat.
Interfonul a sunat a doua oară.
Eu m-am dus și am răspuns. – Da? – Bună seara, livrare pentru Cristina Popa. Patru platouri reci, salate, pâine, deserturi.
Mariana s-a întors brusc spre mine. – Ai comandat mâncare? – Da. – Când? – La 17:06.
Atunci când văzusem portbagajul Biancăi.
Atunci când încă nu aruncasem restul de carne, dar știam deja că dacă voi pune tava pe masă, Mariana va spune rudelor că eu am gătit prea puțin. Că nu m-am organizat. Că sunt zgârcită.
Așa că trimisesem un mesaj la restaurantul de la colț, acela unde managerul îmi era client de doi ani.
Nu comandasem pentru Mariana.
Comandasem pentru mine. Pentru invitații care veniseră fără să știe mizeria. Pentru oamenii care, oricât de neplăcuți erau unii, nu trebuiau să stea flămânzi în mijlocul divorțului meu improvizat.
Am deschis poarta.
Livratorul a intrat cu două cutii mari, roșii, și o chitanță capsată deasupra. – Unde le pun? – Pe masa din dining, te rog.
Mariana s-a înroșit. – Deci nouă ne arunci carnea, dar comanzi restaurant? – Nu vouă.
S-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea limba. – Cum adică?
Am luat chitanța, am semnat și i-am dat livratorului bacșiș. Mâna mi-a tremurat puțin când am scos bancnota. M-a enervat că mi-a tremurat.
Apoi m-am întors spre living. – Cine a venit aici pentru o masă, poate să rămână și să mănânce. Cine a venit aici ca să sărbătorească minciuna lui Andrei sau să mă pună să semnez acte pe care nu le-am cerut, poate să plece cu Mariana și Bianca.
Nu a zis nimeni nimic.
Apoi Rodica a pus prăjitura pe masă. – Eu nu știam, a spus ea.
Nu m-am uitat urât la ea.
Nici frumos. – Știu.
Sorin a dat din cap. – Nici eu.
Cătălin a ridicat punga cu whisky. – Eu credeam că are promovare pe bune, sincer.
A fost aproape comic.
Aproape.
Bianca a mers spre hol, lovind cu umărul rama ușii. Cheile i-au căzut pe jos. Le-a ridicat repede, cu o înjurătură printre dinți. – Hai, mamă, plecăm.
Mariana nu voia.
Se uita la platouri.
La masa pusă.
La rudele care începeau să înțeleagă. – Andrei, a zis ea, spune-i ceva.
El stătea lângă canapea, cu telefonul în mână.
Părea mai mic decât dimineață. Nu mi-a plăcut că am observat asta. – Cristina, a spus el, dacă faci asta, nu mai e cale înapoi.
Am luat din dining un set de chei de pe consola de lângă oglindă. Cheile lui. Le lăsase acolo când intrase în casă, ca întotdeauna.
Le-am ținut în palmă. – Știu. – După șapte ani? – După șapte ani.
A întins mâna după ele.
Nu i le-am dat. – Îți iau hainele esențiale eu. Le pun în două genți. Restul le stabilești prin avocat.
Mariana a țipat atunci.
Nu tare ca mai devreme. Mai urât. – Ești o femeie rea.
M-am uitat la ea. – Nu. Sunt o femeie sătulă.
Bianca a deschis ușa de la intrare.
Aerul rece a intrat în hol. Mirosea a asfalt ud și a fum de la cineva care făcea grătar pe strada din spate, ceea ce era o ironie prea ieftină chiar și pentru seara aia.
Andrei a trecut pe lângă mine fără să mă atingă.
Mariana a rămas ultima. – O să regreți.
Am privit spre portbagajul Biancăi, unde erau tăvile mele de aluminiu și șase kilograme de carne plimbate ca o pradă. – Poate, am spus. Dar nu pe stomacul gol.
Rodica a scos atunci folia de pe prăjitură și a întrebat încet dacă am un cuțit curat.
I-am adus unul.
Când m-am întors din bucătărie, Andrei stătea încă în fața porții, sub lumina galbenă, cu Mariana lângă el și Bianca la volan.
Nu plecau.
Probabil așteptau să-i chem înapoi.
Am tras perdeaua.
Apoi am așezat cuțitul lângă prăjitură.
Dacă ai fi fost în locul Cristinei, ai fi aruncat carnea sau ai fi servit ce rămăsese?
Dacă ți-a plăcut această poveste despre drama în familie, s-ar putea să te regăsești și în alte situații complicate, cum ar fi când Bărbatul din ușa salonului avea ochii mei sau când Soacra mea a venit înainte de răsărit pentru banii mamei. De asemenea, vezi cum cineva a gestionat o situație dificilă apelând la un număr secret în povestea Am Sunat La Numărul Pe Care Ei Nu-L Știau.
