Mihai rămase încremenit în pragul ușii. Laura, așezată în fotoliu, părea perfect conștientă, cu o expresie calmă pe chip. Telefonul lui era deschis pe măsuță, arătând mesajele schimbate cu Catia. Lângă ele, sticlă de somnifere și un pahar de apă aproape gol.

— Credeai că nu știu ce mi-ai dat? întrebă Laura liniștită, mai mult formal decât cu adevărat curioasă.

Mihai simți cum i se usca gura, incapabil să scoată vreun cuvânt. Laura îl fixa cu o privire intensă și neclintită.

— Știi ce e amuzant? reluă ea. Nu sunt prima femeie tratată astfel. Am vorbit cu mama ta. Mi-a spus totul după ce mi-ai dat pastilele.

Mihai rămase împietrit. Mama lui? Cum era posibil? Dispăruse din această lume în urmă cu trei ani.

— Ce… ce spui acolo? bâigui el, stăpânindu-se cu greu.

Laura se ridică din fotoliu, mișcându-se oarecum ciudat, într-o manieră prea rigidă. Cu cât se apropia, observă Mihai că fața ei arăta diferit. Pielea era mai palidă, iar ochii… goi.

— Mama ta a murit din cauza pastilelor, așa e? Cele pe care i le-ai dat tu, continua Laura. La fel cum ai procedat și cu prima soție. Și acum cu mine.

Mihai simți cum picioarele îi tremurau. Cum știa Laura toate acestea? Nimeni nu ar fi trebuit să știe. Era un accident. Astfel au crezut ceilalți.

— Nu știu despre ce vorbești, negă el, deși vocea îi tremura. Pastilele te-au confuzionat.

Laura zâmbi, dar zâmbetul nu îi ajunse la ochi.

— Am găsit jurnalul tău, Mihai. Era ascuns în spatele dulapului. Totul e acolo. Cum ai pus la cale totul. Cum ai mințit poliția. Cum ai profitat de asigurare după moartea mamei tale.

Mihai simți cum i se clatină pământul sub picioare. Jurnalul. Blestemat fie el. De mult ar fi trebuit să dispară, însă îl păstrase ca pe un trofeu al propriei minți strălucite.

— Laura, nu e așa cum crezi… începu el să justifice.

— Și știi ce e cel mai terifiant? îl întrerupse ea. Pastilele tale nu m-au adormit. Ci acela pe care mi l-am administrat singură. Nu mai voiam lumea aceasta cu tine.

Mihai simți cum inima îi sări o bătaie. Atunci observă fața palidă a Laurei și buzele vag albăstrui.

— Ce… ce ai făcut? șopti el.

— Am luat restul pastilelor. Însă, înainte am trimis jurnalul la poliție. Și un email programat va conține toate dovezile. Totul este terminat, Mihai.

În panică, Mihai sări spre ea.

— Nu! Nu poți face asta!

Însă trupul Laurei căzu pe podea, la atingerea lui. Căzuse ca o păpușă de cârpă, capul ei izbind colțul mesei. Mihai căzu în genunchi lângă ea, încercând să îi găsească pulsul. Dar nimic. Era rece.

Cu mâinile tremurând, Mihai lua telefonul ei de pe masă. Blocată. Nu putea verifica dacă emailul fusese trimis poliției. Poate că doar prefăcuse.

Soneria zgomotoasă a ușii îl făcu să sară. Lumini albastre și roșii luminau prin fereastra sufrageriei.

— Poliția! Deschideți!

Mihai rămase blocat, privindu-i corpul întins al Laurei pe podea, apoi ușa pe care polițiștii băteau din ce în ce mai tare.

Între timp, telefonul vibră. Emailul fusese trimis. Laura nu blufase. Totul se sfârșise.

Când polițiștii au spart ușa și au pătruns, l-au găsit pe Mihai absent, cu părul complet alb, trecuse o singură noapte.

Pe podea, lângă el, era nimeni. Camera goală. Polițiștii se uitau unul la altul nedumeriți.

— Domnule Mihai Vasilescu? întrebă un ofițer. Am primit un email alarmant de la Laura Vasilescu. Unde e ea?

Mihai ridică privirea, dar părea să nu îi vadă.

— A plecat, șopti absenț, luându-mă cu ea.

Ofițerii percheziționară apartamentul, dar nu găsiră indiciu despre Laura. Fără semne de luptă, fără dovezi că ar fi fost acolo. Doar sticla goală de somnifere pe masă și un jurnal arătând secretele din trecutul lui Mihai.

Chiar dacă nu s-a găsit corpul Laurei, Mihai Vasilescu a fost condamnat pentru două crime. În închisoare, pretindea că Laura vine în fiecare noapte, stând la marginea patului său.

Gardienii raportau că dimineața îl găsesc treaz, ochii măriți, repetând: „Îmi pare rău, Laura. Îmi pare rău, mamă.”

Psihiatrii atribuiau viziunile sale vinovăției și remușcării. Totuși, camerele de securitate din celula lui aveau deseori probleme inexplicabile, între orele 2 și 5 dimineața.

Într-o dimineață, un gardian și-a amintit să fi văzut o siluetă feminină ieșind din celula lui Mihai la răsărit, deși ușa era încuiată.

Nimeni nu a crezut povestea gardianului, fantomele nu există. Dar vinovăția și remușcarea? Sunt la fel de reale precum pastilele care nu te lasă să dormi în liniște.

Dacă ți-a plăcut povestea, te invităm să îți împărtășești părerea cu noi în comentarii și să distribui povestea! Emotionăm și inspirăm împreună.