O călătorie nocturnă enigmatică într-un tren românesc

Mă pregăteam să plec spre București și, pentru că aveam de parcurs un drum peste noapte, am ales bilete la vagonul de dormit.

Când am ajuns la compartiment, am observat o tânără, cu părul castaniu prins într-o coadă simplă, care privea pe geam. Pe măsuță avea o carte și o cană de ceai din care încă se ridica aburul.

— Bună ziua, am spus, în timp ce îmi puneam valiza sus. Eu am locul de jos.

Fata și-a întors capul, zâmbindu-mi politicos.

— Bună ziua. Eu sunt Maria, a spus ea, întinzând mâna. Călătoresc până la Brașov.

— Alexandru, am spus, strângându-i mâna. Eu merg până la București.

->

Compartimentul avea șase locuri, dar eram numai noi doi. Pe măsură ce trenul ieșea din gară, roțile făceau acel sunet familiar al călătoriilor cu trenul.

Am scos o sticlă de apă și un sandviș pregătit pentru drum. Maria privea afară, dar închise cartea.

— Călătorești des? a întrebat după câteva minute de liniște.

— Destul de des. Sunt fotograf freelancer și mă deplasez pentru proiecte. Tu?

— E prima dată când merg la Brașov. Am un interviu la Facultatea de Litere.

— Deci, vrei să fii profesoară?

— Nu încă oficial, a râs ea. Mi-am terminat doctoratul în literatură medievală și este primul meu interviu serios.

Conversația noastră a fost întreruptă de controlorul care a verificat biletele. Am remarcat că rămăsesem singuri în compartiment, ciudat pentru o rută populară.

— Se pare că avem compartimentul doar pentru noi, am remarcat.

— Da, e un noroc. Nu dorm bine când sunt mulți în jur.

Seara a venit, iar luminile interioare s-au aprins. Maria a revenit la carte, iar eu am privit fotografii făcute recent. La o stație mică, nimeni nu a urcat.

În jur de ora zece, Maria și-a pus cartea deoparte și și-a măsurat temperatura cu un termometru.

— Nu mă simt bine, a spus ea. Sper să nu fie grav.

— Ai nevoie de ceva? Medicament? am întrebat îngrijorat.

— Nu, am luat deja ceva, dar cred că voi încerca să dorm.

Am rămas treaz, răsfoind un album foto. La unsprezece, am stins lumina și am încercat să adorm.

M-am trezit brusc. Maria cobora de pe pat, respirând greu.

— Maria, ești bine? am șoptit.

— Îmi pare rău că te-am trezit. Febra e mare.

Fața ei era palidă, cu pete roșii. Transpira. I-am oferit jacheta mea.

— Următoarea stație e peste o oră. Poate găsim ajutor, am spus.

— Mulțumesc. Îmi pare rău că îți stric călătoria.

— E în regulă.

Ne-am distrat atenția cu povești. Timpul părea să treacă greu. Trenul a început să încetinească într-o gară mică.

— Voi coborî să caut ajutor. Rămâi aici.

— Te rog, nu pleca singur.

— Ce se întâmplă, Maria?

— Nu știu cum să spun, dar… ceva nu e în regulă cu trenul.

— La ce te referi?

— Nu ai observat? Suntem singurii aici. Mergem în cerc.

Am deschis ușa vagonului și am coborât. Peronul era gol. Stația părea abandonată.

Numele stației era ilizibil. Peronul era gol, iar trenul arăta vechi și scorojea. Am urcat, temându-mă că pleacă fără mine. Compartimentul nostru era gol. Doar cartea ei era acolo, cu un semn de carte.

Mi-am întors privirea spre geam. Vagoanele păreau vechi. Am deschis cartea ei. Era despre legende feroviare. Povestea unui tren dispărut în 1957.

Mâinile îmi tremurau. Trenul începu să se miște, fără nicio alertă de plecare. Am încercat să găsesc pe cineva, dar vagonul era gol.

Telefonul a sunat, număr necunoscut. Vocea Mariei m-a făcut să tresar.

— Alexandru, nu părăsi trenul. Nu mai e întoarcere.

Cerul avea o culoare ciudată. Luna era mai mare.

Am înțeles că nu mai călătoream spre București, ci spre necunoscut. Călătoria m-a purtat departe. Pe ultima pagină a cărții era o listă cu numele dispăruților. Ultimul nume era Maria Popescu. Sub el, numele meu: Alexandru Vasilescu.

Trenul continua să meargă în noapte, spre o destinație necunoscută.

Dacă v-a captivat povestea, trăiți emoția împărtășind-o cu cei dragi! Așteptăm comentariile și părerile voastre.