Când mama l-a rugat să o ajute, fiul i-a răspuns: „Nu-ți datorez nimic!” Dar nu se aștepta la ce avea să facă ea dimineața următoare.
Fiul și nora au ȚIPAT când au aflat decizia ei…

Sorina Ionescu a format încet numărul fiului ei cel mic, degetele tremurându-i vizibil.

Mașina de spălat veche, care o slujise fidel timp de cincisprezece ani, cedase în cele din urmă, oprindu-se definitiv cu un scârțâit ascuțit. O nouă mașină urma să sosească în aproximativ o oră, iar urgența gospodăriei o făcea să se simtă copleșită.

Tonul de apel răsuna puternic în bucătăria goală. Sorina își ținea respirația, dar în loc de vocea cunoscută a fiului ei, Andrei, a răspuns tonul rece, de iarnă, al nurorii sale.

— Alo? Iritarea era evidentă chiar din acel singur cuvânt.

— Bună, Irina, încercă Sorina să-și facă vocea cât mai blândă. Pot să vorbesc cu Andrei?

— Ce mai e și acum? întrebarea a sunat ca un glonț.

— Păi… s-a stricat mașina de spălat. Trebuie să vină una nouă și aș avea nevoie de ajutor să o dau jos pe cea veche și…

— Și să chemi niște mutători nu te-ai gândit? o întrerupse Irina. Vocea ei era ascuțită ca o lamă.

— Draga mea, cu pensia mea… — începu Sorina, dar se opri când auzi un oftat tăios la celălalt capăt.

— A, da, bineînțeles, cu pensia! — sarcasmul îi îmbiba vocea Irinei.

— Ai stat acasă toată viața, n-ai lucrat nicio zi, și acum te plângi că iei prea puțin.

Un nod i se formă Sorinei în gât. Își dedicase întreaga viață creșterii copiilor, educării lor, ajutându-i să devină oameni puternici și independenți.

— Irina, eu doar…

— Știi ceva? răbufni vocea de la capătul firului. Nu mai folosi copiii ca forță de muncă gratuită.

Andrei are propria viață, propria familie. Bătrânețea ta nu e responsabilitatea noastră. Nu-ți datorăm nimic.

— Dragă… — șopti Sorina, cu ochii în lacrimi.

— Ajunge. Ne-ai consumat răbdarea. — și apelul se încheie cu niște bipuri reci și tăioase.

Sorina rămase nemișcată, privind telefonul în tăcere.

După acel apel dureros, a rămas așezată la masa din bucătărie, cu privirea pierdută. Cei 54 de ani ai ei o apăsau brusc ca o povară. De când îi murise soțul, acum șapte ani, se sprijinise tot mai mult pe ajutorul fiilor. Andrei, cel mic, locuia la doar câteva străzi distanță. Dar de când se căsătorise cu Irina, relația lor se răcise vizibil.

Un apel rapid către fiul cel mare, Mihai, s-a dovedit la fel de inutil. Era plecat într-o delegație și nu se întorcea până săptămâna viitoare. Deși i-a vorbit cu blândețe, concluzia a fost aceeași – nu putea și nici nu voia să o ajute.

Sorina și-a șters o lacrimă și s-a ridicat hotărâtă. Se simțea umilită și abandonată, dar nu-și putea permite să se prăbușească. A sunat la firma de livrări și a cerut reprogramarea livrării pentru a doua zi. Apoi a numărat economiile modeste puse deoparte pentru „zile negre”. Se pare că acea zi venise.

A deschis laptopul vechi, primit de la Mihai acum câțiva ani, și a început să caute.

La ora șapte dimineața, soneria a sunat insistent. În prag stăteau patru bărbați voinici în uniforme albastre, cu o dubă parcată în fața blocului.

— Bună dimineața, doamna Ionescu? Suntem de la „Mutări Rapide”. Avem o comandă programată azi, spuse cel mai în vârstă, verificând o fișă.

Sorina i-a întâmpinat cu un zâmbet calm. Era deja îmbrăcată și pregătită.

— Vă mulțumesc că ați venit. Începeți cu mașina de spălat din baie – e foarte grea.

În mai puțin de două ore, apartamentul cu trei camere fusese complet golit. Mobilă, electrocasnice, cutii cu haine și lucruri personale – toate au fost încărcate cu grijă în camion. Sorina a aruncat o ultimă privire spre locul unde crescuse familia ei, apoi a închis ușa și a înmânat cheile administratorului.

— Sigur vreți să faceți asta, doamnă Ionescu? După atâția ani… a întrebat acesta cu o privire îngrijorată.

— Sunt foarte sigură, domnule Pavel. E cea mai bună decizie pe care am luat-o pentru mine.

La ora 8:30 dimineața, telefonul lui Andrei a sunat. Era administratorul blocului.

— Domnule Andrei Ionescu, bună dimineața. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar mama dumneavoastră mi-a spus să vă anunț că a predat apartamentul.

— Cum adică l-a predat? întrebă Andrei, nedumerit, în timp ce Irina, abia trezită, se ridica speriată în pat.

— A plecat. A mutat tot. A venit o firmă de mutări și a golit locuința. Mi-a lăsat cheile și un plic pentru dumneavoastră și fratele dumneavoastră.

Andrei a sărit din pat, ignorând întrebările Irinei. În douăzeci de minute, era deja la apartamentul mamei. Administratorul i-a înmânat un plic alb, simplu.

Cu mâinile tremurânde, Andrei l-a deschis. Înăuntru era un document oficial și o scrisoare de mână.

La scurt timp a sosit și Mihai, chemat în grabă de fratele său. Andrei a citit cu voce tare:

„Dragii mei fii,

Din moment ce bătrânețea mea e doar problema mea, așa cum mi s-a reamintit ieri, am decis să nu vă mai deranjez cu prezența mea. Am vândut apartamentul în care v-ați născut și ați crescut. Documentele oficiale sunt atașate – a fost cumpărat de familia Novak pentru 85.000 de euro.

O parte din bani am folosit-o pentru a cumpăra o căsuță mică la țară, la vreo 200 de kilometri de oraș. Restul îl voi folosi pentru traiul meu, ca să nu mai fiu nevoită să cer nimănui nimic.

Nu vă faceți griji pentru mine. Am fost crescută la țară și știu să mă descurc. Poate n-am lucrat într-un birou, dar am muncit o viață întreagă – pentru această familie.

Cu dragoste,
Mama voastră, care nu vă datorează nimic și care nu mai cere nimic.”

Scrisoarea i-a căzut lui Andrei din mână, copleșit de rușine. Mihai stătea lângă el, cu ochii înlăcrimați.

— Ce i-am făcut? Ce i-am spus? a șoptit Andrei.

Într-o căsuță modestă din satul Văleni, Sorina Ionescu stătea pe verandă și privea apusul. Casa era simplă, dar primitoare, cu o grădină mică unde urma să planteze legume. Noua mașină de spălat fusese deja montată, iar mobila ei veche se potrivea perfect.

Pentru prima dată după mulți ani, se simțea liberă. Liberă de așteptări, de reproșuri, de sentimentul apăsător că este o povară. Telefonul nou vibra insistent – al cincilea apel de la Andrei. Alături, cel vechi arăta 12 apeluri pierdute de la Mihai.

Cu un zâmbet trist, Sorina le-a oprit pe amândouă și a intrat în casă. Ziua de mâine urma să fie un nou început. Un început în care nimeni nu-i va mai spune:

„Nu-ți datorez nimic.”

Dacă povestea Sorinei ți-a atins sufletul, distribuie-o. Poate cineva, undeva, are nevoie să înțeleagă cât valorează o mamă. ❤️