Mi-a fost rușine să mă întorc la mama după divorț, dar am realizat că nu există un loc mai primitor decât casa părintească.

Stau pe marginea patului îngust, același de care m-au despărțit anii de facultate și viață, la 43 de ani acum, cu o valiză de haine și un divorț la activ. Casa mamei îmi primește lacrimile uscate în cei trei ani de absență din ulița copilăriei mele.

„Ți-am păstrat camera așa cum era,” îmi spune mama, așezându-se lângă mine. „Am schimbat doar perdeaua, că decolorase de la soarele acelei veri lungi.”

Miroase a levănțică și flori de tei uscate. Mama pune săculețe cu flori de tei în sertarele dulapului, menținându-le un miros proaspăt, ca o tradiție din vremuri când parfumurile erau rare și prețioase.

„Mai ții minte când ai plecat prima dată?” îmi spune mama, netezind instinctiv cuvertura de bumbac. „Țineai acea valiză roșie veche și ziceai că nu te vei întoarce niciodată.”

Zâmbesc prin lacrimile ce se încăpățânează să cadă. „Atunci, satul era prea mic pentru mine.”

„Iar acum?” întreabă.

„Mă simt pierdută în lumea largă de afară.”

Pe măsuța de lângă pat, o fotografie îmi întoarce privirea. Eu, la absolvirea liceului, zâmbind victorios, panglica de șefă de promoție pe piept. Alături e o imagine din primii ani de viață, cu un miel în brațe.

Mama se ridică încet, iar trupul ei, deși voinic, începe să simtă anii. Totuși, ochii îi strălucesc la fel ca întotdeauna, determinarea ei nepierzându-se.

„Hai să mâncăm ceva,” zice, „am făcut plăcintă cu dovleac, ca atunci când veneai de la școală și erai supărată.”

Numai cine a plecat și s-a întors știe cât de alinătoare poate fi o nostalgie – te învăluie și te provoacă în același timp.

În bucătăria mică, o masă cu față de masă brodată este pregătită. Farfurii din porțelan fin, cu un model albastru delicat, mă așteaptă, iar șervețelele însoțesc tacâmurile ca în trecut.

„Știi,” mama adaugă în timp ce taie plăcinta, „când mi-ai spus că vii, am pregătit și camera mare, mă gândeam că o să vii cu el și cu copiii.”

Tac, cu ochii la un bol cu supă. Zece ani de căsnicie fără copii – una dintre dezamăgirile mele cele mai adânci.

„Viața are căile ei neașteptate,” spune ea, parcă intuindu-mi gândurile. „Dar nu înseamnă că nu are sens.”

Afară, soarele se retrage. Pe fereastra bucătăriei se vede nucul bătrân din grădină, dealurile verzi ducând cu gândul la timpurile fără de griji ale copilăriei. La orizont, turla bisericii strălucește în lumina apusului.

„Mai ții minte când te urcai în nuc să citești?” îmi amintește. „Imi făceai inima cât un purice, dar nu te opream. Tata zicea că meriti să ai libertate dacă ai curaj să ajungi acolo sus.”

Zâmbesc la gândul tatei, care a plecat acum cinci ani, fără să apuc să îl conduc – serviciul m-a ținut departe, un regret pe care îl port în suflet.

Generațiile ce au pus bazele noastre au știut să împletească limitele și libertatea în mod unic, să ofere dragoste și răbdare fără margini.

Cu masa strânsă, ies pe verandă lângă mama. Seara îmbracă satul cu ritmul acela calm, bătrânii se așază să povestească, în timp ce câinii veghează liniștea, iar greierii își încep simfonia.

„Cât timp rămâi?” chestiona mama, părând să nu vrea să mă privească direct.

„O săptămână sigur și apoi… vom vedea,” apare răspunsul necunoscutului viitor dar plin de sinceritate.

Îți strânge mâna.

„Oricât ai nevoie. Casa aceasta e și a ta mereu.”

Se lasă liniștea, iar în ea simt cum ceva se reface în sufletul meu. Nu divorțul, nu dezamăgirile, dar acea parte din mine care a uitat că întotdeauna există un loc unde este dorită necondiționat.

Îmi vine în minte sâmbetele în piață, mirosul de brânză proaspătă și strălucirea roșilor, când șoptesc: „Mâine mergem la piață?”

„Așa cum făceam altădată,” zâmbește mama.

Deasupra, stelele apar discret, aducându-mi aminte că tata îmi arăta constelațiile, șoptindu-mi că oriunde voi merge în lume, stelele sunt aceleași, iar drumul către casă nu se stinge niciodată.

Câte din tradițiile noastre vor ajunge la copiii generației următoare? Câte povești nu vor mai fi rostite niciodată? Cu fiecare întrebare despre trecut, mai țin să-mi cer iertare: „Mama, îmi pare rău că n-am venit mai des.”

Clatină din cap, liniștindu-mi zbuciumul.

„Nu-i nimic. Acum ești aici.”

Și poate că este suficient pentru acum – să fiu aici, cu acei care mereu mi-au oferit dragoste necondiționată, într-un loc unde timpul are propria sa curgere și rănile dobândesc propria lor vindecare.

Pe când ne retragem în casă, o certitudine blândă se așează în mintea mea: drumul spre casă nu se pierde niciodată cu adevărat, indiferent de câte drumuri am cotit în viață.

Te invităm să împărtășești părerea ta în comentarii despre acele locuri și momente care te-au făcut să te simți acasă.