Marina își privea fiul în oglindă în timp ce proba un costum nou, elegant. Ilya, ajuns un tânăr puternic și plin de viitor, se pregătea pentru ziua cea mare — nunta sa, care urma să aibă loc în ziua următoare.

Pentru Marina, era greu să accepte cât de repede trecuse timpul. Ilya, plăcut impresionat, își admira reflexia în oglindă și zâmbi satisfăcut.

— Acest costum este perfect! — remarcă el, uitându-se spre Marina. — Culoarea este elegantă, costumul pare foarte scump.

— Da, este scump — gândi Marina, însă alese să spună doar:

— Mă bucur că-ți place. Sunt sigură că la nuntă, când te voi vedea îmbrăcat așa, voi avea lacrimi de bucurie.

Ilya se așeză lângă mama sa. Cu un ton serios, îi spuse:

— Mamă, știi că nu vei putea participa la ceremonie, nu? Am discutat deja asta.

Marina fusese luată prin surprindere.

— Nu voi merge?… Credeam că glumești.

Anxios, Ilya începu să se plimbe prin cameră.

— Nu glumeam, mamă. Părinții Vikăi sunt oameni influenți. Tu ai ieși în evidență neplăcut. Nu vreau să te simți stânjenită și nici nu vreau să mă faci de rușine.

Marina simțea cum i se strânge stomacul la cuvintele copilului său:

— Imaginează-ți cum ar fi să fii între acele doamne elegante și bogați. Fii bună, mamă, nu complica lucrurile. Poți să ne transmiți urările tale a doua zi.

Cuvintele lui au durut-o. Fiul ei era jenat de ea. Femeia care îl crescuse singură, sacrificând multe, era acum ascunsă de el. Marina încercă să răspundă:

— Nu înțeleg de ce nu arăt potrivit. Voi merge la un salon, mă voi machia, voi purta o rochie frumoasă…

Ilya a întrerupt-o:

— Ce rochie? Cea albastră? Dacă nu înțelegi sugestiile mele, îți spun clar: nu vreau să fii acolo. Mi-e rușine de faptul că ești femeie de serviciu și nu vreau ca tu să strici această zi specială.

Marina era uluită. Nu-i venea să creadă ce auzea. Tăcută, și-a privit fiul ieșind din cameră. La ieșire, el a adăugat:

— Să nu vii. Nimeni nu va fi bucuros să te vadă.

După plecarea lui Ilya, casa părea mai liniștită ca niciodată. Timp de ore, Marina a rămas neclintită, până când în sfârșit lacrimile i-au curs.

A scos dintr-un sertar un album vechi și, răsfoindu-l, a regăsit amintiri dragi. Imaginile îi spuneau povestea vieții: copilăria într-un orfelinat, sacrificiile pentru Ilya și toate provocările întâlnite.

În timp ce admira fotografiile, Marina a descoperit o forță interioară neașteptată. Privind poza micuțului Ilya, cu ochii săi strălucitori și zâmbetul inocent, și-a spus că a fost rândul să facă ceva pentru ea însăși.

Duminica nunții, Marina a pășit cu demnitate în biserică. Coafată impecabil, machiată cu rafinament, într-o rochie albastră ce complimentează momentul. Oaspeții erau uimiți de eleganța sa.

Când a venit momentul discursurilor, Marina s-a îndreptat spre microfon. Privind honest în ochii lui Ilya, a spus:

— Ilya, vă doresc ție și Vikăi o viață plină de iubire și fericire. Respectul și valoarea celor din jur sunt comorile adevărate ale vieții.

Cuvintele sale simple și sincere au primit aplauze puternice din partea invitaților. Ilya arăta jenat, dar Vika s-a apropiat de Marina și a îmbrățișat-o cu căldură:

— Marina Anatolievna, sunteți minunată și mă bucur enorm că ați venit.

Cu inima mai ușoară, Marina și-a spus că va continua să își iubească fiul, dar nu va mai accepta să fie judecată de el. Această decisie i-a adus un sentiment de libertate nemaivăzută.

Împărtășiți-vă gândurile și experiențele despre puterea de a rămâne fidel emoțiilor proprii într-o lume ce ne provoacă constant. Cum ați reacționa într-o situație similară?