Stăteam lângă fereastră, cu paharul de whisky în mână, simțind cum strâng atât de tare încât degetele mi s-au albit. Timpul părea să curgă încet, fiecare bătaie a ceasului părea o eternitate.

Se făcuse târziu. Mult prea târziu.

Apoi am văzut farurile.

Un Audi negru se apropia încet și a oprit în fața blocului. Inima mi s-a strâns. La volan era un necunoscut – un bărbat înalt, încrezător.

Ușa din dreapta s-a deschis.

Soția mea a ieșit din mașină.

Am simțit cum stomacul mi se strângea. Zâmbetul ei era cald, sincer, un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. S-a aplecat să-i spună ceva șoferului, iar el a râs. A râs.

După câteva clipe, ea a închis ușa și s-a îndreptat spre bloc, iar mașina s-a pus în mișcare.

Sângele îmi fierbea în vene.

De cât timp se întâmpla asta? De câte ori m-am culcat liniștit, în timp ce ea venea acasă din mașina altuia?

Ușa apartamentului s-a deschis, iar ea a intrat. Liniștită, și-a aruncat geanta pe masă.

„Cine era el?” am întrebat cu o voce abia auzită, dar plină de tensiune.

Ea s-a oprit și m-a privit surprinsă. „Ce?”

„Bărbatul din mașină. Cine era?”

A oftat, vizibil exasperată. „Era soțul Cristinei. El m-a adus acasă. Ce e în neregulă cu tine?”

Nu mai auzeam nimic. Gândurile mele au acoperit totul, otrăvitu-mi mintea.

Apoi, am ridicat mâna.

Sunetul a fost asurzitor când palma mea i-a atins fața, umplând camera cu tăcere.

Un pas înapoi, un gest de protecție, și linia subțire de sânge de la colțul nasului ei m-a făcut să realizez ce am făcut.

Privirea ei, umbrită de frică, m-a rănit.

Am trecut o limită de netrecut.

Nu a zis nimic. Nu a plâns. Nu a țipat. A luat doar haina și a plecat.

A doua zi dimineața, am primit actele de divorț.

Am pierdut totul – soție și fiu

„Am suportat gelozia ta atâția ani,” mi-a spus la ultima noastră întâlnire, cu o voce rece și distantă. „Dar nu voi accepta niciodată violența.”

Am implorat pentru iertare. Am cerut o ultimă șansă, am spus că a fost o greșeală. Că nu sunt așa, că nu se va mai întâmpla.

Nimic nu mai conta.

Apoi, lovitura de grație – la tribunal, a spus că sunt violent și cu fiul nostru.

O minciună! O minciună murdară și perfidă. Nu mi-am ridicat niciodată mâna la el, nu am fost agresiv.

Cine mă va crede? Un bărbat care și-a lovit soția?

Judecătorul nu a ezitat.

Custodie totală pentru ea.

Eu? Doar câteva ore pe săptămână. O întâlnire săptămânală într-un loc neutru.

Nu mai există zile acasă, serile în care să-l adorm sau diminețile când îi pregăteam micul dejun.

Șase luni am trăit doar pentru acele ore.

Clipe când el venea alergând spre mine, râzând, îmbrățișându-mă, povestindu-mi cu inocență.

Și de fiecare dată, trebuia să-l las să plece, urmărindu-l cum se îndepărtează.

Până când, într-o zi, mi-a spus ceva ce avea să-mi schimbe viața.

Adevărul dezvăluit de fiul meu de cinci ani

Crescuse. Începuse să observe lucruri, să pună întrebări.

Și într-o zi, în joaca sa inocentă cu mașinuțele, a spus: „Tati, aseară mama nu a fost acasă. A venit o doamnă să stea cu mine.”

Am simțit cum îngheț.

„O doamnă? Ce doamnă?” am întrebat, ascunzându-mi agitația.

„Nu știu. Vine mereu când mama pleacă seara.”

Inima mi s-a oprit pentru o clipă.

„Unde pleacă mama?”

A ridicat din umeri: „Nu îmi spune.”

Cu mâinile tremurând, am decis să aflu adevărul.

Și când l-am descoperit, am simțit cum vederea mi se întunecă.

Angajase o bonă. În timp ce eu mă rugam pentru fiecare clipă cu fiul meu, ea îl lăsa pe mâna unei străine.

Am sunat-o furios.

„De ce un străin are grijă de copilul nostru când eu sunt aici?”

„Pentru că e mai simplu.” Iar răspunsul ei, calm și indiferent, m-a înfuriat și mai mult.

„Sunt tatăl lui! Dacă tu nu ești acasă, el trebuie să fie cu mine!”

Dar ea a oftat din nou. „Andrei, nu o să-l duc până la tine de fiecare dată când am planuri. Nu e vorba despre tine.”

Ce mai puteam face? S-o dau în judecată? Să lupt pentru custodie? Dar dacă pierd încă o dată?

O singură greșeală.

Un moment de slăbiciune.

Și am pierdut totul.

Dar fiul meu?

Pe el nu-l voi pierde.

Voi lupta.

Pentru că este singurul lucru pe care îl mai am.

Gelozia mi-a distrus viața, dar nu fiul meu

Acum știu că trebuie să continui, să repar ce am greșit. Gelozia mi-a adus pierderea soției și a armoniei familiei, însă nu voi permite să îmi răpească fiul.

Trebuie să reconstruiesc relația cu el, să câștig încrederea necesară pentru a demonstra că merit să fiu parte din viața lui.

Divorțul și acuzațiile pot să mă fi înfrânt, dar sper să îndrept greșeala, folosindu-mă de dragostea pentru copilul meu ca motiv să rămân puternic.

Lumea mea s-a schimbat radical, dar din ruine pot construi noi temelii.

Te invit să-ți spui părerea despre acest subiect și să împărtășești experiențele tale, în secțiunea de comentarii de mai jos.